*

Si iata, mi-e de-ajuns sa te iubesc,
O zi, un anotimp, o viata.
Fara ca tu macar sa stii,
Fara ca eu macar sa-ti povestesc.
Nu cer nici zambet,
nici iubire,
nici cuvinte.
Si totusi mi-e de-ajuns,
Iubirea ta ce nu mi-e data mie,
Si inima-ti s-o stiu in plina vara,
Si chipul ca o mie de mistere,
atat de adorat odinioara…

Fara regret,manie sau durere,
Iubesc….
Si totusi mi-e de-ajuns !

Scrisoare catre iubitul necunoscut…

27.12.2011

Draga tu,

Iti scriu aceasta scrisoare fara destinatar avand drept adresa doar speranta…Acest sentiment atat de efemer in aparenta, insa ce nu moare nicicand in esenta.Iti scriu de aici, dintre peretii ziditi din materiale mai putin nobile, dar in acelasi timp trainice, capabile sa dezbine mintile umane: un perete este construit din durere, altul din nesiguranta, altul din neincredere si in final..cel mai intins este construit din singuratate.

Zilnic, neobosita, iau pensula si incep sa ii pictez putin cate putin in culorile unei vieti noi.Cand totul incepe sa capete forma, peretii imi crapa desenele obtinute cu atata truda, dar apare o noua zi, iar eu…...pictez.Cand in final cei trei pereti sunt gata, ramane cel mai solid, cu suprafata cea mai mare, cel ce nu iarta nici o pictura, destramand-o in clipa urmatoare.Cumplita, singuratatea nu cunoaste limite, ma sufoca, imi strapunge pieptul cu putere, ma indeamna spre pieire, dar eu nu o s-o las.Nu o s-o las, caci te voi intalni pe tine: Iubitul meu! Iar tu,ei bine, tu vei sti cum sa opresti nebunia asta, ma vei scoate din galagia continua dinauntrul meu, vei indrepta un scut catre durerea asta surda, ma vei infasa in matasea vorbelor tale, ma vei asculta ca un prieten cand voi vrea sa-ti vorbesc, iar eu iti voi urma ascultatoare sfaturile.

Vreau ca tu sa ma iubesti simplu,fara sa stie o lume intreaga, fara sa judeci, fara tipi, fara sa aduci injurii.Dar, iubirea mea, rugamintea cea mai de pret este : nu-mi profana sufletul tarandu-l prin mlastina lumeasca, nu-l ingenunchea in fata minciunii, nu-l schingiui prin indiferenta, nu face din el ce altii au fost capabili.

Iti voi incerdinta toata fiinta mea, dar ai grija, nu o invinui pentru turnurile sale deloc placute,caci nu uita, fiinta umana este sortita greselii, dar si regretelor.Cea care-ti va fi iubita va incerca sa se apere, sa se zbata pentru a deveni puternica, impasibila.Sa nu o lasi! Invata-I calitatile adevarate,reda-I increderea in oameni, arata-I ca iubirile adevarate nu sunt doar o plasmuire a imaginatiei sale,ci ele exista,doar ca ea nu le-a descoperit inca. Atunci, o vei vedea ca pe o femeie noua si vei putea fi mandru,iubite, caci va fi numai opera ta.

Intre timp, eu voi fi tot aici irosindu-mi culorile,vopsind iubirile mele amare, vopsindu-te pe tine, construindu-ti un chip pe care sa-l ador, un trup pe care sa-l dezmierd si un suflet la care sa nu pot renunta nici sub greutatea ultimei suflari.Iar cand vei aparea voi sti ca esti tu,voi simti asta cu toata fiinta mea!

Cu dor,

Eu

Piedestal

Falnic piedestal am inaltat

Si am suit mandra pe el,

imaginea netrebnicei perfectiuni.

Fragil,

n a rezistat, s- a spart sub greutatea neimplinirii.

Ruginiu si stanjenit, acum , piedestalul

Asteapta…

O adiere, o atingere, o raza,

insa, lumina sa

atat de falnic stralucind demult,

S-a stins in umbra ce purta

Dulcele semn al falsitatii.

Si ce candva a fost o muza

s-a transformat acum, in frunza…

Gânduri…


Obstacol a numit-o, în calea sa spre culmile voalate ale viitorului
Şi-ntr-un tren ce deraiază de pe şinele-nţelegerii,
a transformat iubirea.
Şi da, mi-a trimis tot gerul de afară,
lângă mâna stângă…
Uitând când se înfrupta din dulcea frăgezime
a trupului neînceput.
Famelică, am căutat să iubesc mereu acelaşi “EL”
care, în nebunia lui, parcă e orb în faţa
plecăciunilor mele.
Şi-acum, o să-nfăşor gândurile în eşarfa
veche, şifonată, rostogolită-n frunze blonde,
aproape moarte.
Şi o s-o las,
În fiece moment ar vrea,
Să-mi alunece în jurul gâtului,
s-alunge pacea efemerităţii mele.

O lume dintr-un colt de minte

Cu ochii inchisi, membrele nemiscate o buna bucata de timp, cu o expresie impasibila , inconjurata de intuneric intr-o atmosfera de mormant, Mabel parea cufundata intr-un somn mai adanc decat

strafundurile mintii umane.Chiar si asa, ea era atat de treaza incat ar fi reactionat imediat oricarui

stimul perturbator.
"Pana cand amantii ne vor desparti" tronau cuvintele pe pagina care altfel era atat de goala, insa plina pana la refuz de miile de intelesuri atribuite acestora. Aruncand o prima privire, i se pareau atat de caraghioase, privindu-le in sensul profund, Mabel descoperi inca o pierdere nefasta a unei valori morale perimate: onestitatea.
Siguranta oferita - chiar si prin evanescenta lor- de celebrele "Pana cand moartea ne va desparti" se zdruncina din temeliile deja slabite, in fata trvialitatii amantului,geloziei si neincrederii.Bieti pamanteni, ce singuri se inseala, orbiti de egoism , avaritie si sete de putere,ei cred in ratiunea ce le amaraste fiecare minut in care continua sa vietuiasca.Putini sunt cei care privesc dincolo de toate acestea si care vad cum Iubirea zambeste malitios asteptand cu o rabdare diabolica, ceasul in care isi va dovedi suprematia.Mabel vedea. Asemeni unei vrajitoare careia puterile ii obosesc psihicul, pe Mabel o epuizase simtirea care devenise oprimanta, rareori placuta. O simtea ca pe o maladie careia incerca sa ii gaseasca remedii paliative. Sub pleoapele inchise isi imagina panoul de fotografii si spatiile goale, atat de evidente, semn ca ceva se schimbase, ca cineva nu mai era, ca cineva sapase acele locuri libere printre fotografii precum si printre cele patru camarute ale inimii, altadata, mereu calde, mereu primitoare.Mabel se simtea aproape vexata la gandul ca cineva ar mai putea nazui vreodata la acele camarute si la caldura de odinioara.Acum, domneste dezamagirea in alianta cu angoasa.Ele au redecorat incaperile cu sentimente contradictorii de frustrare, atasament sufletesc si speranta, au slabit sclipirile ce-i luminau culoarea ochilor.
Fiecare circumvolutiune isi cerea dreptul la odihna, fara sa ghiceasca faptul ca treptat, o vor primi...

*

- Paris! La France! se auzi o voce puternica.
Nedumerita, Mabel privea stradutele inguste ce i se intindeau sub priviri,doamne costumate in contese, cu rochii impopotonate din matase fina, umbrelute de soare si posetute minuscule, la fel de impodobite.Domnii purtau costume ce pareau vechi de un secol , papioane si palarii.Cum ajunsese acolo?Cine erau toti oamenii aceia?
-Sa fie un bal mascat?Dar cum de orasul pare atat de vechi?
Nu-si amintea decat ca inainte cu un minut, admira un peisaj asemanator intr-o fotografie.Cu mintea vajaindu-i cu mii de intrebari , Mabel cauta un raspuns in fiecare trecator, dar ei pareau cu totii surzi.Se simtea blocata intr-o lume care nu era nicidecum a ei, nimeni nu o cunostea, nimeni nu o vedea, parea de vis..asa ca hotarâ sa se bucure de imprejurimi.

In lumea reala insa....

-Dumneavoastra sunteti mama?
O femeie micuta, cu ochii rosii si umflati si cu o privire ingrijorata, rosti cu vocea-i slaba:
-Da, da, eu sunt mama ei.
-Se pare ca avem de-a face cu o forma grava de schizofrenie. Spunea doctorul rasfoind niste fise, privind pe deasupra ochelarilor.
Fiind o femeie simpla, Sandrine nu stia exact ce presupune respectiva boala, insa o impresie vaga avea, iar cuvintele "forma grava" o facura sa izbucneasca in plans.
-Si acum ce face?unde este?pot sa o vad?
-V-as ruga sa va calmati si sa imi dati voie sa va explic in ce consta boala fiicei domneavoastra.
Sandrine bau paharul de apa cu zahar oferit si parea ca se mai linistise.
-Bun.In cazul lui Mabel, boala se manifesta prin alterarea personalitatii, ea trăieşte o viaţă dublă, în lumea reală şi în lumea reprezentărilor delirante.Daca boala evolueaza, se poate inchide in ea insasi, traind intr-o lume interioară fără contact cu mediul exterior.Va urma un tratament medicamentos cu antipsihotice, daca acesta nu va avea efect, va voi vorbi si despre terapia prin electrosoc, dar sa asteptam reactia organismului...Doamna?va simtiti bine?
Cu niste ochi goi, Sandrine privea intr-un punct fix.
-Da, sunt bine, sunt bine.
-Foarte bine, va recomand sa mergeti sa va odihniti, Mabel va ramane in grija noastra pentru inceput, acum i-a fost administrat un calmant, dar maine o veti putea gasi treaza.
Sandrine nu mai insista sa o vada, pasi spre usa cabinetului fara un cuvant.

*
　
Pilmbandu-se neobosita pe strazile vechiului Paris, Mabel isi zambea fericita din fiecare oglinda sau vitrina a unui magazin. Se simtea eliberata de orice fel de povara, nu mai era nevoita sa-si munceasca mintea in zadar, trebuia sa se bucure si atat.Un afis al unui film vechi ii aparu in fata parca de nicaieri.Privindu-l insistent, in urmatoarele momente se trezi printre numerosi actori ce jucau o scena din filmul respectiv.De data aceasta, orice urma de nedumerire se evapora, stia ca trebuie sa caute o fotografie a unui loc pe care ar vrea sa-l viziteze si sa o priveasca staruitor
.Gasi in cele din urma, in portofelul ei , o fotografie a mamei.Numaidecat, imaginea o transpuse in lumea reala.Mabel deschise ochii orbiti de lumina puternica a salonului din spital.Camera era alba, goala, fara niciun obiect de mobilier.Privi speriata in jur, apoi scoase tipete puternice, smulgandu-si firele de par.Doi asistenti medicali au imobilizat-o in urmatoarele cateva minute.Mintea ei era complet lucida, numai trecerea brusca de la noua sa lume la cea reala a dezorientat-o, a speriat-o, conducand-o spre acea cadere nervoasa.
Profitand de starea de luciditate a pacientei sale , doctorul intră in camera descriindu-i locul in care se afla si simptomele bolii sale.Mabel deveni livida, iar mintea incepu sa proceseze in mare viteza, despicand fiecare informatie in mii de particularitati.Sentimentul de libertate pe care il regasea in delirarile sale era acum departe, iar ea simtea din nou greutatea enorma a complexitatii gandirii .Se privi in oglinda, iar imaginea ii repugna.Umerii ii atarnau grei pe langa corpul slabit, hranit artificial, ochii nu ii mai sclipeau ca ultima data cand se privise intr-una dintre vitrinele magazinelor imaginatiei sale, era impovarata, nelinistita.Vroia odihna in continuare, iar pentru ea, boala insemna o vindecare de mistuirile sufletesti, o limpezire a mintii surmenate.
In cele din urma, Sandrine aparu in cadrul usii inaintad spre fiica sa care inca isi privea trupul relativ acoperit.
-Ce faci acolo, draga mea?
-Nu mai sunt eu, mama, priveste-ma, nu mai sunt eu !
Sandrine isi stapani emotiile coplesitoare, acoperindu-si fiica printr-o imbratisare calduroasa menita sa-i transmita o mica masura de vitalitate, fara efect insa.Mabel arata la fel de nefericita, la fel de slabita.
-Mama, imi vei ierta vreodata egoismul de a te parasi in lumea aceasta?
-Mabel, ce vrei sa spui?
-Am descoperit un alt timp, o alta dimensiune, una in care nu sunt decat un suflet fericit si o minte limpede intr-un trup imposibil de observat de catre ceilalti.Acolo devin o persoana vivace, interesanta, minunat de libera, niciodata inclestata de greseli, critici, oameni nerozi sau ignoranti, cruzime si pot continua enumerarea la nesfarsit.
Sandrine isi pleca usor capul recunoscand in sinea ei ca nu avusese niciodata idee despre ceea ce se afla de fapt in interiorul celei careia i-a dat viata.I se parea o scena ditr-un film cu un scenariu prost: fiica cerandu-i mamei sa o lase in voia schizofreniei , sa o lase sa innebuneasca, sa-si piarda mintile ireversibil, iar mama presata de cele doua extreme - respecatrea dorintei fiicei ei si decizia fireasca de a o trata- se vede nevoita sa accepte in cele din urma decizia fetei. Desigur, era constienta si de faptul ca multe persoane cu schizofrenie nu cred ca au nevoie de ajutor deoarece, pentru ele, delirul si halucinatiile sunt reale. Mai stia si ca daca pacientul refuza tratamentul, atunci totul este in zadar.
-N-am crezut niciodata ca fiica mea este o lasa, care refuza sa lupte pentru propria viata.
-Dar asta nu este nici pe departe o dovada de lasitate, ci doar o intorsatura ciudata pe care a luat-o viata mea si pe care trebuie sa o continui pentru ca a fost trimisa cu un scop, nu crezi?Acela de a-mi oferi halucinatiile de care am atat de multa nevoie.Asa ca te rog, lasa-ma in delirul meu si acum, adu-mi niste fotografii ale unor locuri exotice, pline de prospetime si naturalete.
Cu ochii iesiti din orbite, Sandrine isi privea mainile care cautau disperate niste ziare, reviste sau orice altceva care i-ar putea servi fiicei sale drept portal spre lumea ei.Gasi in cele din urma sub patul de spital o singura fotografie care absolut intamplator reprezenta un loc asemanator descrierii lui Mabel. I-o intinse grijulie cu ambele maini, fata o privi insistent apoi, brusc privirea ii ramase atintita in peretele amorf parand ca admira neantul.Inchipuirile sale bolnave o scosesera din dimensiunea normala a realitatii si numai in momentele acelea, trasaturile fetei deveneau calde, suave, ochii scplipeau in nebunia lor, iar gura isi intorcea colturile intr-un zambet.

Mabel nu mai vedea realitatea celor din jur care o deranja atat de tare, ci traia in rodul imaginatiei sale, in universul creat pentru a doua oara de ea insasi.Isi agita bratele inotand spre libertate in marea de topaz exact ca aceea din fotografia pe care mama ei inca o tinea intre degete privindu-si indurereata fiica.
In urmatoarele luni, vazand ca niciun medicament nu isi face efectul, actiona in cele din urma in favoarea dorintei fiicei ei.Mabel se trezea din ce in ce mai rar si pentru putin timp din halucinatiile sale.Uimitor era ca boala nu avansa foarte mult, dar nici de vindecare nu putea fi vorba, totusi, Sandrine era acum fericita pentru fiica sa care in delirul sau isi doreste sa traiasca asa ca opri tratamentul, iar boala stagnă.

Intre timp, intr-un colt de lume, ca un graunte de frumusete, Mabel traia la fel ca noi toti prin puterea psihicului, avand alte simturi, alte reprezentari, vazand totul intr-un mod diferit.Lumea avea aceeasi culoare, insa capatase alt fel de contururi, unele pline de farmec, iar acest farmec se afla interiorul oamenilor nou creati.
In neintrerupta stare de plenitudine, intre firicele de iarba care-i gadilau fata sub o raza, Mabel privea ca insusi Creatorul, tot ceea ce construise aproband impacata.Odihna indelung cersita isi intra in drepturi lasand creierul sa respire aerul proaspat al lipsei de ratiune.Isi cufunda picioarele in apa chiar daca stia ca nu simte nimic; se inselase insa...simtea.

O raza de optimism

Cand inima iti este atat de grea incat simti ca te vei sufoca, aminteste-ti ca EL este acolo , undeva, rece si nepasator.

Cand din intamplare auzul tau atinge sunetele unei melodii triste, nu plange, ascult-o zambitoare, caci o melodie trista este intotdeauna o melodie frumoasa.

Cand iti simti inima ca agatata in cuie, aminteste-ti de indeletnicirile tale, lucruri care odinioara-ti faceau placere, lucruri de mult uitate...

Cand lacrimile-si cer cu fermitate dreptul de a iesi la suprafata, ca si cum ar avea vointa proprie, lasa-le sa-ti curga lin pe obraji, apoi mergi mai departe cu sufletul si ochii limpezi.

Cand amintirile dureroase te invaluie intr-un fior de gheata, aminteste-ti ca odata, acele momente au reprezentat fericire si ca nici o forta a naturii nu le poate transforma.

Cand cel care in ochii tai se scalda in admiratie, devine impasibil, nu-l judeca, doar taci, vindeca-ti inima apoi zdrobeste-l tocmai in momentele sale de cumpana.

Cand nu-ti doresti decat sa zaci inerta asteptand ca sangele sa-ti paraseasca trupul, aminteste-ti ca traiesti si ca acesta este un lucru minunat.

Cand simti ca suferinta lasa loc nebuniei/bolii, fii egosita! gandeste-te cat rau ii faci fetei vesele de odinioara, iubeste-ti propria persoana mai presus decat orice pe lume !

Cand te simti singura, atat de singura incat constiinta de sine te aduce in pragul nebuniei, gandeste-te ca ca omul a fost creat diferit de ceilalti, tocmai pentru ca este menit sa fie singur, oricat de multe persoane l-ar iubi.

Cand gandurile nesocotite te indreapta spre fapte necugetate, aminteste-ti de oamenii care ar da orice pentru o secunda de viata.

Cand iti doresti sa te trezesti suferind de amnezie, numai pentru a uita o singura etapa a vietii, gandeste-te ca e timpul sa incepi lupta cea mai grea: aceea cu propria-ti persoana.

Rasnita de cafea

Soarele isi intindea delicat aripile-i ingalbenite catre oamenii cinstiti, sinceri si buni, dar si catre purtatorii de masti, cei pe care ii credem undeva sus, in preajma ingerilor , carora ochiului omenesc ii este imposibil sa patrunda dincolo de aparente.
"Cat de darnic trebuie sa fie soarele, sa ofere o noua zi plina de lumina oamenilor ipocriti, umpluti pana la limita capacitatii de cinism, oameni care ranesc sentimente pentru a-si alimenta orgoliul nemasurat, care in egoismul lor orbesc in fata faptelor care le arata ca gresesc, celor care sunt nedrepti cu cei din jur si mai ales celor care-si secatuiesc de viata,fiinte apropiate, iubitoare.." si iata drumul pe care gandurile Juliettei calatoreau cu viteza razelor care acum o orbeau.

Simtea durerea aceea care aparea subit instalandu-se confortabil in piept, oferindu-i o senzatie de greutate in locul in care inima se zbate.Vorbea cu muntii, cu pasarile, cu acele patratele colorate de la verde praz spre verde smarald, specifice zonelor de munte, cu tot ceea ce inseamna natura, prietena ei care o intelegea fara sa o judece, care era intotdeauna acolo pentru ea.
Juliette vedea prin puterea dragostei asa cum Luceafarul lui Eminescu reflecta din imaginea iubitei sale, o fiinta perfecta, pura, iubitoare, demna de nemurire, dar cand masca i s-a frant, dezamagirea a biruit piedestalul atat de falnic si de pretios odinioara.Oamenii sunt falsi,fara drept de viata vesnica, fara dreptul de a li se acorda un dram de incredere.
Pentru a-si potoli nervozitatea, vechea rasnita de cafea a familiei se lasa invartita energic de mana sa.Era un obiect ingalbenit de ani,dar de o valoare sentimentala deosebita.Era o fire mai ciudata, o purta dupa ea in momentele sale de meditatie, creandu-i o stare de liniste. Recita acum cateva dintre versurile preferate din acelasi Eminescu, mistunind-o dorinta frematatoare de a revedea vremurile de glorie ale iubirii lor, cand ea credea ca pe nimeni nu a intalnit asemeni lui. "Tu, visul blond unui noroc ce nu e/ De-i mai veni, să ştii că nu te iert./ Căci dorul meu mustrări o să-ţi tot spuie/ Şi sărutându-te am să te cert/ Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie."
Era singurul loc in care se regasea: volumul de poezii.Incercand sa-si aminteasca felurite versuri ravasitoare, dorinta aceea crestea in ea in fiece secunda, iar rasnita se tot invartea uluita de sute de ori.Juliette o invartea si o tot invartea in sensul invers acelor de ceasornic, imaginandu-si ca poseda gigantul ceas al intregii omeniri, ca ar putea revedea momentele in care fericirea veghea asupra ei.

Deodata, un vartej de ameteli, spasme si tulburari de vedere o cuprinsera.Timp de un minut sau doua parea ca se zbate intre doua lumi, ca intr-o tornada.Dar se trezi.Crezand ca a lesinat, isi ridica usor capul.Urechile ii tiuiau,ochii ii erau tulburi si mintea incetosata.Se intreba apoi de ce in fata ei se afla acum o imensa intindere de apa in locul falnicilor munti, de ce copacii fusesera inlocuiti cu nisip si de ce toate pasarile pareau transformate in pescarusi.Singurul care ramasese era soarele care rasarea .Umbla naucita cu rasnita strans lipita de piept.Nu mai avu timp sa se gandeasca la nimic din toate astea, caci zari doi tineri indragostiti privind peisajul de care pareau sa nu se mai sature vreodata, se sarutau, se imbratisau, se iubeau, erau fericiti...erau EI.

Juliette se privi cum zambea ametita de o raza sau poate de prezenta lui. Nu-si mai amintea ultimul sau suras.Inchise din nou ochii, lasandu-si rasnita de cafea sa o conduca pe aripile timpului. Rezavu fiece moment de multumire sufleteasca pe care il petreceau misteriosii tineri.Cuvinte de iubire, de incurajare, fapte mici,dar de o importanta imensa, o prietenie solida, de neclintit, fara pic de nemultumiri si ostilitati.Le revazu pe toate...erau acolo..in trecut, adormite pentru totdeauna.
Apoi, se vazu dintr-o data sarutand, dezmierdand, iubind : o masca.Pentru prima data in calatoria sa ciudata, se vazu indurerata, varsand lacrimi amare.Se zbatea sa vada prin puterea ratiunii, dar sentimentele o orbeau .Juliette cea din prezent era capabila sa vada totul prin puterea mintii, sa vada cum el se schimba construindu-si mii de fete.Cea din trecut, insa era mult prea slaba sa accepte ciudata intorsatura a lucrurilor.In momentele de cumpana, el dovedea doar indiferenta, neincredere, egoism si ipocrizie.
"Cum am putut fi atat de oarba?!Ar fi trebuit sa fi stiut ca langa mine nu se afla decat un om ca oricare altul, nicidecum o fiinta simtitoare, care sa stie ce simt in orice moment, care ar face mici eforturi pentru fericirea mea, care ar sti sa-mi rasplateasca mahnirea.Ma aflam langa un vrajitor care din cand in cand isi rasucea bagheta blocandu-mi calea catre rationament."

Cugeta privindu-se din nou pe ea asa cum nimeni nu ar fi putut sa o vada vreodata: incercand sa-si construiasca la randul ei o masca, sa para puternica si nepasatoare.Numai sagetile din inima se impotriveau cu desavarsire, impungand-o cu rautate, dezvaluindu-i adevaratul chip palid si obosit de numeroase critici primite de la omul care ar fi trebuit sa fie primul care-i descopera sensibilitatea, dar care de fapt nu a stiut niciodata sa vada in spatele exteriorului.Pentru ca nu era decat un "sclav al obisnuintei' , inghitit de moravurile societatii moderne condusa de instincte primare,nimic profund, nimic care sa ofere placere spirituala, ci doar vesnica rutina de care oamenii au uitat sa se detaseze.
Acum ca vazuse adevarata fata lucrurilor,calatoria ei devenise un cosmar.Trebuia sa se trezeasca si sa se intoarca in prezentul la fel de dureros, dar peste care batranul timp si-a pus amprenta.Le lasa din nou prada ametitoarei miscari de rotatie, trezindu-se buimaca intre munti.
"..Prezent mult iubit, m-am intors!Oh, si ce fericire ma incearca!Prin vis am vazut in sfarsit, clar si fara urma de incertitudine, adevaratele suflete ce se ascund in spatele chipurilor care-ti incanta privirea..."
Revenindu-si din tulburare, Juliette privi in juru-i. Lumina era aceeasi, soarele inca nu urcase indeajuns.Isi privi ceasul: arata aceeasi ora, aceeasi data,ca in clipa in care cazuse in trecut. Era acelasi rasarit...
　
　

Articol - Relatii serioase? Sau legaturi amoroase intamplatoare?

Poate ca la prima vedere vi s -ar parea o problema strict adolescentina, dar daca veti cugeta un moment asupra ei, veti descoperi poate ca la un momentdat ati trecut printr-una dintre situatiile ce urmeaza, la o varsta nu tocmai frageda.
Reprezentantii sexului masculin, vad in orice femeie o posibila partenera.De scurt timp, insa."Rivalele" acestora, se pare ca ravnesc la un Fat-Frumos fara urma de cusur cu care sa-si imparta atat momentele fericite cat si cele nefericite pentru tot restul vietii."Nu inteleg, ce isi doreste de fapt?Acum ma doreste, peste cinci minute se poarta intocmai ca un necunoscut.Gresesc eu cu ceva?" Numai un barbat ar putea-o lamuri pe prietena mea.
Suntem capabili sa ne daruim trup si suflet unei singure persoane?Sau vibratiile simtite in urma unei aventuri ne trezesc un interes mai viu?
"Nu inteleg de ce trebuie sa ma abtin de la placerea de a cunoaste fete noi.Mi-ar fi parut enorm de rau daca as fi lasat anii adolescentei mele sa treaca monotoni pe langa mine, in timp ce eu sa fi fost un fidel convins.Desigur, si relatiile serioase au avantajele lor, dar nimic nu se compara cu freamatul oferit de noile inceputuri , intotdeauna alaturi de o persoana diferita." Iata afirmatia unui adevarat Don Juan.
Intr-o lume ca a noastra monogamia nu mai este considerata à la mode , numai ca la capitolul acesta, o multime de femei au ramas inchistate in traditii.Nu-i nimic, ne vom emancipa si la acest capitol.

Femeie sau Fiara?

-Binecuvantata noapte, atat de linistita si de departe de zilele agitate si neplacute, zile in care visele si sperantele nu sunt altceva decat pure iluzii. Suzanne se plimba ca o naluca prin casa intunecata, cufundata in liniste si disperare.Lacrimile ii siroiau nestingherite pe obrajii palizi.Erau lacrimi amare si fierbinti.Se simtea slabita, aproape lesinata, corpul ei subtire invelit intr-o rochie usoara de vara parea ca in orice secunda se va prabusi,iar mintea ei va cadea intr-un somn adanc,adanc , departe de oamenii falsi care intotdeauna au ranit-o prin ipocrizia lor.Simtea la propriu durerea cauzata de sufletul ranit.O senzatie greu de explicat , dar totusi care exista.Ii era ataat de dor de ei, de ei doi care in realitate erau unul singur.Unde sunt saruturile, mangaierile, atingerile stangace de inceput, zambetele.... Unde e marea dragoste ce-i unea?Oare unde s-au ascuns toate?Cine era in spatele lor?Se afla cu fruntea lipita de geam in lumina albastruie a zorilor.Cand soarele abia ridica o geana din spatele delurilor stravezii, gandurile lui Suzanne inca hoinareau pe taramuri nebanuite.Cu o imaginatie care tradeaza nebunia, cugetul sau desena o varietate de scenaii bizare.Se simtea ca intr-una din piesele ei de teatru, numai ca de data aceasta, nu mai era necesara transpunerea in psihicul personajului interpretat.Acel personaj era intocmai ea...

Zece ani mai tarziu,o somptuoasa masina, parca pe straduta linistita a micului oras.O tanara doamna, in varsta de douazeci si opt de ani, cobora gratios inaltandu-se pe tocurile asemanatoare unui zgarie nori.In acea perioada din anii '20 cand lumea a fost invadata de femei cu o puternica personalitate care devenisera independente, isi conduceau propriile masini, imprumutau stilul hainelor masculine, fiind feminine si in acelasi timp libere prin simplitatea oferita de tinutele lor, cand isi petreceau serile in cluburi de jazz sau bucurandu-se de dansuri energice fara teama ca vor fi aspru judecate, in acea perioada infloritoare pentru toate femeile din lume, Suzanne avusese sansa sa creasca si sa devina o femeie de un succes rasunator.

Se privea in vechea sa oglinda din apartamentul micut in care locuise inainte de plecarea la Viena.Se schimbase enorm de mult.Din adolescenta obedienta ale carei simtaminte erau usor persecutate, o deosebita actrita aflata intr-o continua obscuritate, poza acum intr-o femeie cu trasaturi puternice dar totusi gratioase, o privire elocventa si patrunzatoare care-i servea in arta de a citi in sufeltele si in mintile celorlalti.Vechile sale haine erau transformate intr-o tinuta sic formata dintr-o rochie mulata din jerseau de lana,neagra,scurta si fara maneci, decorata doar cu cateva linii diagonale.Perlele albe ii inconjurau gatul subtire si lung in timp ce tunsoarea stil "garcon" ii oferea un aspect de tinerete si vitalitate .Numeroasele oportunitati ivite gratie talentlui sau au transformat-o treptat in una dintre cele mai puternice si mai frumoase femei din acea vreme.Milioane de barbati o idolatrizau si o doreau cu inflacarare,insa ea nu facea decat sa le dea sperante desarte, bucurandu-se apoi , razand diabolic si sorbind sampanie frantuzeasca, de suferinta cauzata si de intensitatea sentimentelor sadite in umilele suflete nimicite poate pentru totdeauna.Era tipul femeii fatale, de o uimitoare finete , eleganta si valoare estetica,iluzorie si neinduratoare..in asa fel incat oricine i-ar cadea in ghearele-i ascutite. Era o zi mult prea rece pentru acea perioada a anului.Suzanne analiza prin ochii sai sticlosi, peisajul oferit de cochetul restaurant parizian in care avea obiceiul sa mearga atunci cand simtea nevoiea acuta de a reflecta asupra vietii sale.Un barbat inalt cu o figura placuta se aseza pe locul din fata ei.

-Ce doresti?tonul sau era unul neutru fara a-si muta macar privirea spre el

-V-am vazut de la distanta..imi pareati cunoscuta

-Am mai auzit replici asemanatoare.

-Sunteti foarte frumoasa, pareti chiar dintr-o alta lume..as putea sa va stiu numele?

-Crezi?!intreba ea pierduta..Chiar crezi ca nu fac partea din lumea asta?

-Dupa infatisare, asa s-ar parea, ramane sa aflu daca sufletul va apartine acestei lumi sau nu.

-Suzanne, rosti indreptandu-si in sfarsit privirea spre partenerul de discutie.

-Nicolas, Enchante! si-i saruta mana invelita intr-o manusa de matase. Suzanne se simtea debusolata.Cine era barbatul acela care avea o figura atat de cunoscuta ei?tacea, privindu-l ingandurata, apoi,intalnindu-i ochii a avut o revelatie .Era ultimul barbat care indraznise sa o raneasca pentru ultima data.Era ultima ei dragoste .

-S-a intamplat ceva, Suzanne?te simti bine?o intreba tutuind-o.

-Sunt bine, spuse iesind brusc din reverie.

-Pot sa va cumpar ceva de baut?

Se sfarsise.La fel ca toti ceilalti,Nicolas ii cazuse in mreje inca din primele minute.Din acel moment , Suzanne avea puteri depline asupra lui, iar ea o stia limpede.Deschise usor buzele-i pline si rosii care tradau o senzualitate inzestrata cu o mare putere de patrundere :

-Un Chocolate Martini ar fi desavarsit.

Suzanne isi privea bucuroasa cea mai ravnita "prada" si din nou nu era vorba doar de o noua poseta.

Nicolas o conduse acasa, purtandu-se ca un gentleman pana in ultima clipa, fara sa incerce sa o sarute macar, cerandu-i insa o a doua intalnire.Suzanne accepta urmarindu-si necrutatoare scopul. Soarele apunea alene vopsind cu mana de pictor, norii in nuante aramii.Raspandea o lumina slaba asupra chipului palid al Suzannei dandu-i o umbra de culoare in obraji.Privea fix intr-un punct din orizont cu gandurile intr-un loc indepartat de lume, asa cum obisnuia inca din copilarie.Gandurile ei erau dintre cele mai ciudate, se gandea "cum ar fi fost daca...sau daca...si daca totusi as fi..." Si-ar fi dorit o altfel de viata , intr -o lume potrivita ei, o lume in care sa fi fost inconjurata numai de oameni iubitori, buni, drepti si iertatori.Consecinta dedusa dintr-o serie de argumente si constatari, era ca lumea pe care o visa , nu se gasea decat in inchipuirea ei.Se simtea ca o regina , plina de virtuti netulburate de vreun cusur,care-si privea cu mila supusii , oameni simplii si plini de defecte care-si ocupau timpul cu activitati dintre cele mai necinstite, se urau si se infruntau pentru drepturi supreme care de fapt, erau inexistente.Si cum o regina nu s-ar amesteca printre supusii sai., nici Suzanne nu-si avea locul in aceasta mare societate reprezentata de intreaga omenire. Continuau sa se intalneasca zilnic, fiecare incercand sa afle cat mai multe unul despre celalalt, avand insa, scopuri total diferite.

-Esti sau ai fost casatorita?intrebarea o luase prin surpindere fara a avea ca de obicei un raspuns pregatit dinainte.

-Nu..niciodata. Tulburarea i se citea in glas.

-Nici macar indragostita?stii tu..prima si cea mai mare dragoste, forta el nota.

"Cum se face ca nu ma recunoaste?m am schimbat oare, atat de mult?"

-Am fost...acum insa, prefer ca barbatilor sa le fie teama in preajma mea, numai ca ei se indragostesc, suporta consecintele apoi intervine teama, sau chiar ura in ceea ce ma priveste.

Ii prinse mana intre alea lui, sarutandui-o.Acest gest tandru avu ca efect o furtuna de emotii puternice, care mai de care mai deosebite.isi retrase brusc mana , ingrozita.

-Sa n-o mai faci! Suzanne se afla in starea aceea lenesa dintre realitate si taramul care duce spre moarte, pe care oamenii obisnuiti il numesc somn.Retraia evenimentele din acea zi prin puterea mintii.Felurite imagini ale lucrurilor,persoanelor, locurilor pe care le vazuse in acea zi i se perinadau acum prin minte asemenea miilor de modele pe care le vazuse in prezentarile de moda.Dar cel mai conturat chip , pe care creierul sau punea cu incapatanare accent, era cel al lui Nicolas.Trasturile lui putenice,ochii sai negri care-ti acaparau privirea, parul niciodara aranjat dar totusi chic, pe toate acestea i le reproducea subconstientul sau dupa bunul plac.

Trecuse o saptamana fara ca ea sa-i mai acorde vreo intalnire, ii oferi in cele din urma, in schimb, o invitatie la cea mai recenta piesa de teatru in care urma sa joace rolul princiipal. Suzanne se afla pe scaunul din fata oglinzii privindu-si chipu-i umbrit de amintiri acunse intr-un cotlon indepartat al mintii sale.Retraia vermurile in care studenta fiind , lumea i se parea un cufar in care intotdeauna avea o comoara de descoperit., Nicolas era una dintre ele.Isi amintea nenumaratele seri petrecute impreuna,de escapadele in locuri feerice stiute doar de ei doi, de gustarile cu care el o rasfata deseori si miile de saruturi cu care ea ii multumea.Insa toate acestea se aflau acum atat de departe de parca nici nu ar fi existat, "simple copilarii"isi spuse zambind cu nostalgie.Fara indoiala ca acele "simple copilarii" o faceau peste masura de fericita.

-5 minute si incepem!tresari ca trezita dintr-un vis senin.

Se ridica aranjandu si palaria cu pene si rochia bogata in cascade de matase si dantela in stilul anilor 1900.Aproape ca nu respira din cauza stransurii corsetului, element obligatoriu al garderobei feminine din acele timpuri.Talia de viespe a doamnei Jivago, personajul interpretat in piesa, era foarte bine pusa in evidenta datorita supradimensionarii umerilor. "Doamna Jivago" aparu din spatele cortinei intampinata de un ropot de aplauze.Incepu prin rostirea unui monolog despre importanta vietii si a fericirii, a amintirilor frumoase si a iubirii .Incheie printr-o propozitie scurta menita sa impresioneze auzul celor din public.

-Oh,mi e dor de tine, dor de noi!Chiar daca rolul nu i-o cerea, Suzanne nu putu sa-si reprime lacrimile.Si-atunci el ii auzi melodiosul geamat.

Imediat ce cortina anunta sfarsitul, Nicolas se indrepta cu pasi repezi spre culise.

-Felicitari, a fost fantastic,un adevarat succes!

Cu toate ca ajunsese sa i fie indiferente astfel de complimente primite atat de des, un zamabet ii flutura ca o adiere pe buzele fierbinti.

-Iti multumesc ca ai venit, Nicolas!Si acum.."Adio! spuse fluturand mana-i de crin".

Usa se inchise in urma ei la fel si ultima lui sansa de a-i spune ca nu a uitat-o,ca stie ca este Suzanne, Suzanne a lui.

Mergea spre casa pe strada cufundata in liniste si semintuneric.Tulburata peste masura de reaparitia lui Nicolas reflecta acum asupra persoanei care fusese:calda, vesela, mereu dispusa sa-si ofere ajutorul , si a persoanei care devenise:dura, necrutatoare,nepasatoare fata de problemele celorlalti.Comparndu-le, isi dadu seama ca ajunsese la stadiul in care era secata de viata.Nu-si mai gasea rostul , oamenii i se pareau atat de banali, de simpli incat ea simtea ca nu mai apartine nici unui loc de pe fata Pamantului.Ajunsa in sfarsit acasa,era obosita, foarte obosita si nu din cauza drumului sau a piesei ci din cauza vietii.Obosise sa mai traiasca.Se intinse pe patul moale intre pernele invelite in matase lasandu-si sangele sa i se scurga din corpul fara vlaga.Lacrimi de disperare si valuri de bucurie ii strabateau intregul corp apropae inert pe care fire subtiri de sange il paraseau cu repeziciune.Se simtea in sfarsit eliberata dintr-o lume plina de comtroverse.Si era bine..pentru prima oara de mult timp..se simtea excelent.

Nicolas, nimicit si el de ganduri si amintiri,incerca disperat sa o sune,insa telefonul ei era la fel de mort ca si ea.O cauta in vechiul ei apartament.Si o gasi.Trupul ii zacea fara viata pe patul plin de sangele inca proaspat.Peisajul l-a stupefiat.O disperare ascutita il strapunse ca o sulita.Se pare ca ea simtise ca va veni, ca o va cauta in cele din urma.Ca dovada , statea hartiuta alba inundata de sange pe care tronau cuvintele:"Nu uita s -o lasi in inima ta!"

Oferiti Dragoste si Afectiune !

Nu rar mi s-a intamplat ca pe strada ori la televizor sa aud de diferite cazuri de maltratare a copiilor de orice varsta.Aproape in fiecare zi, imi este dat sa aud strigăte, lacrimi, vorbe urîte…toate acestea petrecute între o mamă şi odrasla sa.Aud cum mama strigă, înjură propriul copil. O scenă ruptă dintr-un film de groază?? Nu, realitatea din jur. De fapt, nimic nou în zilele noastre, astfel de cazuri chiar mai tragice se întîmplă zi de zi, oriunde şi oricînd, implicînd orice tip de actori, actori ce deviază de la meseria propriu-zisă, neţinînd cont de norme şi reguli; de ce părinţii, educatorii, cred ca au dreptul să abuzeze de copii, cine le insuflă acest drept, de unde vine supremaţia negativă? Cîteodată încerc să ghicesc de ce doamna respectivă se comportă aşa? are ea vreun motiv sa facă ceea ce face, sau dintr-un reflex condiţionat prost format.

Aceşti copii suportă cruzimea, bătaia, dar în ochi li se citeşte "Nu striga, nu lovi cu vorbe urîte, am nevoie de dragoste şi afecţiune!"
Copiii sunt maltratati de diferite persoane, nu numai de parinti si sub diferite moduri:neglijare, abandon, abuz fizic si psihic.
Imi este imposibil sa inteleg de ce unii oamenii, mai nou, majoritatea oamenilor sunt de parere ca violenta este prima in topul modurilor de educare a copiilor.Poate ca le sunt tutori, poate ca le sunt dascali, poate ca este slujba lor sa ii ingrijeasca -si aici ma refer la asistentii maternali- dar tot nu au acest drept asupra lor.Copiii sunt fiintele cele mai lipsite de aparare, cei care indura tratamentele adultilor insa fara a sadi in inima lor, pic de ura fata de acestia.Vorba aceea:"eu te am facut, eu te omor".Din pacate multi oameni tind sa creada ca au drepturi supreme asupra odraslelor sale.Total gresit.Nimeni nu are drepturi supreme asupra copiilor sau a oricarei alte persoane, decat Dumnezeu care ne trimite cel mai de pret dar:copilul.Acel pui de om care stii ca este sange din sangele tau si pe care trebuie sa-l pretuiesti , sa-l iubesti si sa-l ocrotesti chiar si cu pretul vietii.Nu sa-i aplici tratamente dintre cele mai crude, doar asa, pentru ca il consideri o greseala sau pentru ca pur si simplu nu te intereseaza sau chiar te scoate din sarite.
Imi amintesc o groaznica imagine de la televizor, care probabil imi va ramane in minte pentru totdeauna.Copii care sufereau de boli incurabile, dezbracati, infometati si infrigurati, inchisi intr o incapere intunecoasa in care sa aflau doar niste paturi fara saltele.Acei copii -probabil fara parinti- erau lasati sa moara in conditii greu de imaginat.Sunt o multime de cazuri absolut scandaloase care ma impresioneaza in mod total neplacut, de fiecare data.Plus ca mai exista si abuzuri sexuale care deasemena sunt foarte grave deoarece o asemenea experienta lasa aprente grave pana si asupra adultilor.Nici nu se pune problema ca o experienta de genul acesta,suferita in copilarie, poate avea urmari mult mai grave asupra micutilor nestiutori si inocenti.
Si totusi ce se poate face pentru acesti copii?Cum pot oamenii sufletisti sa ii ajute?Ce ar fi mai bine pentru ei şi cine ar trebui să fie judecat pentru suferinţa lor?