Blurry...

     Pe neasteptate,rapid,fara vreo urma de avertizare ea se instaleaza, se autoserveste cu o bucatica din sufletul tau si ti se aseaza confortabil in piept.Fericirea..

Imitand perfect efectele unui drog, te simti mai increzator, mai optimist, ba chiar totul incepe sa capete un sens.Vrei doar mai mult, refuzi posibilitatea ca ea sa dispara la un moment dat facand prin asta, greseala ce intr-o zi te va costa zile intregi de lacrimi,delir si nesiguranta.

    Vicleana, ea poate ca este cel mai mare necaz deghizat in ce ne place sa numim fericire sau..cine poate sti? poate ca este chiar ceea ce cautam cu atata truda.Nu stim..aflam la final.

    Printre zambete,implinire si extaz este bine sa existe  fie si cea mai mica urma de realism.Sa stim ca intr-o zi, intr-o fractiune de secunda, totul dispare. De aceea fericirea nu trebuie sa fie "totul" acela care ne  da oxigenul.Nu! Trebuie sa invatam,asemeni unui copil, si mersul acela mai greu, de unul singur fara ca cineva sa te tina tot timpul de mana, fara ca cineva sa te impinga de la spate,sa-ti dea avant.

Insa,vulnerabili, oamenii invata de obicei numai mersul de mana, iar cand viata ii obliga sa il invete si pe cel de al doilea, e mult mai dureros, drumul pe care calca devine plin de lame taioase.

     In momente de luciditate, cand, usor, ti se ridica valul atent asezat peste toata ratiunea, vezi detalii noi, care de altfel au fost tot timpul acolo, vezi cum nu este totul asa cum, orbit fiind, vedeai la inceput,vezi tot ce ti-ar putea ameninta starea de implinire.Capul vajaie cautand un raspuns ,gandurile se aduna,voci soptesc diverse cuvinte ce preferi sa ramana acolo,nedescifrate.Incerci sa le pui intr-o alta ordine sperand sa capete un inteles mai limpede sau poate chiar unul mai pozitiv.In  zadar insa...

    Parca esti din nou in trecut, parca o forta superioara ti-ar fi sters memoria, parca n-ai fi invatat nimic din ce a fost.Uiti cum ti-ai promis sa nu lasi sa se repete, sa faci schimbari, sa mergi pe alta cale, orice, numai sa impiedici tot ce acum iti pare inevitabil.Asa ca o faci din nou, intri in acelasi cerc vicios din care nu se iese decat pe drumuri diferite.

 












 



     De azi iti spun adio. Si nu din orgoliu , mandrie, sau resentimente , ci doar pentru ca, in sfarsit, sufletul  mi-e ostenit .Speranta, ce odata m-a salvat chiar de mine insami si-a ferecat de-acum portile  ce le credeam uneori..nemarginite.Iar in mine, ei bine, s- a produs, fara urma de avertizare,  schimbarea vindecatoare ce ma face sa nu-mi fi indispensabil, ce te face doar o persoana ce a trecut  prin viata mea, dar care a decis sa nu ramana.
     Totul a venit asa, ca o adiere in pustietatea  ce luase drept sluga sufletul meu.Iar eu am primit-o bucuroasa, caci de acum, ma pot bucura de mine, de ceea ce-mi ofer prin propriile forte, fara ca tu sa mai aduci vreun nor in ziua mea cu soare.Nu stiu  cand mi-ai plecat asa din suflet, stiu doar ca acum e mai usor, mai liber.
   Iubirea ce obisnuia sa ne implineasca fiinta este inca acolo, in cufarul meu cu amintiri. Poate sub forma unei fotografii sau al unui obiect frumos ce ne-a unit candva, sau pur si simplu sub forma unui gand drag.Si cand imi va fi dor, il voi deschide, fara sa vars o lacrima de regret sau suferinta, caci ele doua nu isi mai au locul in mine..Doar voi zambi, multumita ca viata mea a fosta candva presarata cu momentele acelea care nu de mult imi ofereau implinire, mangaiere, dar care acum..nu se mai potrivesc cu ceea ce sunt, cu ceea ce am devenit.
Ciudat cum, copii fiind, vedeam asa de multe lucruri ce credeam ca ne unesc si cum, maturizandu-ne, s-au spulberat  lasand in urma doi oameni ce nu se mai cunosc, ce nu-si mai au locul unul langa altul.
     Asa ca-ti spun adio, curat si simplu , fara sa sper ca ma vei regasi, fara sa-mi doresc  sa-ti fiu mai mult decat o amintire.

Dor...

   Si iat-o din nou incolacita in propria-i durere, imaginea razvratita a ei, cea vie, de odinioara.Isi invata lectia, isi platea constiincioasa anii ce au sunat a poezie, iubirea ce credea ca i se cuvine, momentele sale de egoism, vorbele ca niste sageti atintite catre omul sufletului ei.Platea acum printr-o durere cruda, ce sfasie si nu se opreste pentru o gura de aer, complet nemeritata, de altfel.Ce nu te intreaba daca mai poti sau daca vrei ca pasii tai sa poposeasca in continuare in lume.Nu, durerea crestea hotarata ca lectia ei sa fie bine invatata, iar greselile irepetabile.Micile picaturi amare nu conteneau sa ii impovareze privirea mereu goala, mereu pierduta, furandu-i frumusetea, transfigurand-o.Varsa regret, dor, amintire, tesea in continuare firul unei iubiri apuse.

In puterea noptii, ochii aceia din nou nu ii dadeau pace, iar ea ii privea ca pe o naluca, incercand zadarnic sa treaca granitele verzui.Intamplarea o smulse din nou din vis cand ea dorea nimic; numai un somn adanc pentru vecie de era cu putinta.Acolo, ochii lui, acei ochi de un verde praz perfect amestecat cu galbenul, asemeni frunzelor inverzite printre care se strecoara auriul cald al razelor de soare, o priveau indragostiti, doar acolo ochii lui ii iubeau din nou pe ai ei.

Trezindu-se, adevarul o intampina la fel de impasibil la suferinta ei.Si ce daca in fiinta sa era intuneric?soarele stralucea in continuare, ba chiar mai puternic, bucurandu-se parca de povara ei.Si ce daca durerea nu plecase nici in ziua aceea?Cerul era senin, oamenii zambeau plini de verva , bucurandu-se in naivitatea lor de viata, luand aceasta obligatie sordida ca pe-un dar nemaiintalnit.

Fiecare secunda adauga un strop de dor, luand in schimb o farama de viata, lasand-o aproape inerta, fara vlaga.Ingerul ei pazitor o parasise , alungat fiind chiar de nesabuinta ei, neavand acum pe nimeni care sa o ridice, sa o protejeze, sa o iubeasca. ”Adu-mi iubitul inapoi !” striga in neant fara sa stie cui se adreseaza, fara ca macar un suflet sa o auda.Totusi, ea nu-si dorea sa-l uite, vroia sa il iubeasca desi durea asa de tare, iubirea ei fiind ca un scut puternic, ocrotindu-l.Invata sa iubeasca pur, fara urma de egoism, ura sau frustrare, iar acesta era un lucru pretios , creat de insasi nefericirea.Desi zdrobita, era recunoscatoare stiindu-l fericit,in siguranta.Undeva, intr-un colt de lume, el respira inca, iar ea multumea cerului pentru asta.

*

Si iata, mi-e de-ajuns sa te iubesc,
O zi, un anotimp, o viata.
Fara ca tu macar sa stii,
Fara ca eu macar sa-ti povestesc.
Nu cer nici zambet,
nici iubire,
nici cuvinte.
Si totusi mi-e de-ajuns,
Iubirea ta ce nu mi-e data mie,
Si inima-ti s-o stiu in plina vara,
Si chipul ca o mie de mistere,
atat de adorat odinioara…

Fara regret,manie sau durere,
Iubesc….
Si totusi mi-e de-ajuns !

Scrisoare catre iubitul necunoscut…

27.12.2011

Draga tu,

Iti scriu aceasta scrisoare fara destinatar avand drept adresa doar speranta…Acest sentiment atat de efemer in aparenta, insa ce nu moare nicicand in esenta.Iti scriu de aici, dintre peretii ziditi din materiale mai putin nobile, dar in acelasi timp trainice, capabile sa dezbine mintile umane: un perete este construit din durere, altul din nesiguranta, altul din neincredere si in final..cel mai intins este construit din singuratate.

Zilnic, neobosita, iau pensula si incep sa ii pictez putin cate putin in culorile unei vieti noi.Cand totul incepe sa capete forma, peretii imi crapa desenele obtinute cu atata truda, dar apare o noua zi, iar eu…...pictez.Cand in final cei trei pereti sunt gata, ramane cel mai solid, cu suprafata cea mai mare, cel ce nu iarta nici o pictura, destramand-o in clipa urmatoare.Cumplita, singuratatea nu cunoaste limite, ma sufoca, imi strapunge pieptul cu putere, ma indeamna spre pieire, dar eu nu o s-o las.Nu o s-o las, caci te voi intalni pe tine: Iubitul meu! Iar tu,ei bine, tu vei sti cum sa opresti nebunia asta, ma vei scoate din galagia continua dinauntrul meu, vei indrepta un scut catre durerea asta surda, ma vei infasa in matasea vorbelor tale, ma vei asculta ca un prieten cand voi vrea sa-ti vorbesc, iar eu iti voi urma ascultatoare sfaturile.

Vreau ca tu sa ma iubesti simplu,fara sa stie o lume intreaga, fara sa judeci, fara tipi, fara sa aduci injurii.Dar, iubirea mea, rugamintea cea mai de pret este : nu-mi profana sufletul tarandu-l prin mlastina lumeasca, nu-l ingenunchea in fata minciunii, nu-l schingiui prin indiferenta, nu face din el ce altii au fost capabili.

Iti voi incerdinta toata fiinta mea, dar ai grija, nu o invinui pentru turnurile sale deloc placute,caci nu uita, fiinta umana este sortita greselii, dar si regretelor.Cea care-ti va fi iubita va incerca sa se apere, sa se zbata pentru a deveni puternica, impasibila.Sa nu o lasi! Invata-I calitatile adevarate,reda-I increderea in oameni, arata-I ca iubirile adevarate nu sunt doar o plasmuire a imaginatiei sale,ci ele exista,doar ca ea nu le-a descoperit inca. Atunci, o vei vedea ca pe o femeie noua si vei putea fi mandru,iubite, caci va fi numai opera ta.

Intre timp, eu voi fi tot aici irosindu-mi culorile,vopsind iubirile mele amare, vopsindu-te pe tine, construindu-ti un chip pe care sa-l ador, un trup pe care sa-l dezmierd si un suflet la care sa nu pot renunta nici sub greutatea ultimei suflari.Iar cand vei aparea voi sti ca esti tu,voi simti asta cu toata fiinta mea!

Cu dor,

Eu

Piedestal

Falnic piedestal am inaltat

Si am suit mandra pe el,

imaginea netrebnicei perfectiuni.

Fragil,

n a rezistat, s- a spart sub greutatea neimplinirii.

Ruginiu si stanjenit, acum , piedestalul

Asteapta…

O adiere, o atingere, o raza,

insa, lumina sa

atat de falnic stralucind demult,

S-a stins in umbra ce purta

Dulcele semn al falsitatii.

Si ce candva a fost o muza

s-a transformat acum, in frunza…

Gânduri…


Obstacol a numit-o, în calea sa spre culmile voalate ale viitorului
Şi-ntr-un tren ce deraiază de pe şinele-nţelegerii,
a transformat iubirea.
Şi da, mi-a trimis tot gerul de afară,
lângă mâna stângă…
Uitând când se înfrupta din dulcea frăgezime
a trupului neînceput.
Famelică, am căutat să iubesc mereu acelaşi “EL”
care, în nebunia lui, parcă e orb în faţa
plecăciunilor mele.
Şi-acum, o să-nfăşor gândurile în eşarfa
veche, şifonată, rostogolită-n frunze blonde,
aproape moarte.
Şi o s-o las,
În fiece moment ar vrea,
Să-mi alunece în jurul gâtului,
s-alunge pacea efemerităţii mele.

O lume dintr-un colt de minte

Cu ochii inchisi, membrele nemiscate o buna bucata de timp, cu o expresie impasibila , inconjurata de intuneric intr-o atmosfera de mormant, Mabel parea cufundata intr-un somn mai adanc decat

strafundurile mintii umane.Chiar si asa, ea era atat de treaza incat ar fi reactionat imediat oricarui

stimul perturbator.
"Pana cand amantii ne vor desparti" tronau cuvintele pe pagina care altfel era atat de goala, insa plina pana la refuz de miile de intelesuri atribuite acestora. Aruncand o prima privire, i se pareau atat de caraghioase, privindu-le in sensul profund, Mabel descoperi inca o pierdere nefasta a unei valori morale perimate: onestitatea.
Siguranta oferita - chiar si prin evanescenta lor- de celebrele "Pana cand moartea ne va desparti" se zdruncina din temeliile deja slabite, in fata trvialitatii amantului,geloziei si neincrederii.Bieti pamanteni, ce singuri se inseala, orbiti de egoism , avaritie si sete de putere,ei cred in ratiunea ce le amaraste fiecare minut in care continua sa vietuiasca.Putini sunt cei care privesc dincolo de toate acestea si care vad cum Iubirea zambeste malitios asteptand cu o rabdare diabolica, ceasul in care isi va dovedi suprematia.Mabel vedea. Asemeni unei vrajitoare careia puterile ii obosesc psihicul, pe Mabel o epuizase simtirea care devenise oprimanta, rareori placuta. O simtea ca pe o maladie careia incerca sa ii gaseasca remedii paliative. Sub pleoapele inchise isi imagina panoul de fotografii si spatiile goale, atat de evidente, semn ca ceva se schimbase, ca cineva nu mai era, ca cineva sapase acele locuri libere printre fotografii precum si printre cele patru camarute ale inimii, altadata, mereu calde, mereu primitoare.Mabel se simtea aproape vexata la gandul ca cineva ar mai putea nazui vreodata la acele camarute si la caldura de odinioara.Acum, domneste dezamagirea in alianta cu angoasa.Ele au redecorat incaperile cu sentimente contradictorii de frustrare, atasament sufletesc si speranta, au slabit sclipirile ce-i luminau culoarea ochilor.
Fiecare circumvolutiune isi cerea dreptul la odihna, fara sa ghiceasca faptul ca treptat, o vor primi...

*

- Paris! La France! se auzi o voce puternica.
Nedumerita, Mabel privea stradutele inguste ce i se intindeau sub priviri,doamne costumate in contese, cu rochii impopotonate din matase fina, umbrelute de soare si posetute minuscule, la fel de impodobite.Domnii purtau costume ce pareau vechi de un secol , papioane si palarii.Cum ajunsese acolo?Cine erau toti oamenii aceia?
-Sa fie un bal mascat?Dar cum de orasul pare atat de vechi?
Nu-si amintea decat ca inainte cu un minut, admira un peisaj asemanator intr-o fotografie.Cu mintea vajaindu-i cu mii de intrebari , Mabel cauta un raspuns in fiecare trecator, dar ei pareau cu totii surzi.Se simtea blocata intr-o lume care nu era nicidecum a ei, nimeni nu o cunostea, nimeni nu o vedea, parea de vis..asa ca hotarâ sa se bucure de imprejurimi.

In lumea reala insa....

-Dumneavoastra sunteti mama?
O femeie micuta, cu ochii rosii si umflati si cu o privire ingrijorata, rosti cu vocea-i slaba:
-Da, da, eu sunt mama ei.
-Se pare ca avem de-a face cu o forma grava de schizofrenie. Spunea doctorul rasfoind niste fise, privind pe deasupra ochelarilor.
Fiind o femeie simpla, Sandrine nu stia exact ce presupune respectiva boala, insa o impresie vaga avea, iar cuvintele "forma grava" o facura sa izbucneasca in plans.
-Si acum ce face?unde este?pot sa o vad?
-V-as ruga sa va calmati si sa imi dati voie sa va explic in ce consta boala fiicei domneavoastra.
Sandrine bau paharul de apa cu zahar oferit si parea ca se mai linistise.
-Bun.In cazul lui Mabel, boala se manifesta prin alterarea personalitatii, ea trăieşte o viaţă dublă, în lumea reală şi în lumea reprezentărilor delirante.Daca boala evolueaza, se poate inchide in ea insasi, traind intr-o lume interioară fără contact cu mediul exterior.Va urma un tratament medicamentos cu antipsihotice, daca acesta nu va avea efect, va voi vorbi si despre terapia prin electrosoc, dar sa asteptam reactia organismului...Doamna?va simtiti bine?
Cu niste ochi goi, Sandrine privea intr-un punct fix.
-Da, sunt bine, sunt bine.
-Foarte bine, va recomand sa mergeti sa va odihniti, Mabel va ramane in grija noastra pentru inceput, acum i-a fost administrat un calmant, dar maine o veti putea gasi treaza.
Sandrine nu mai insista sa o vada, pasi spre usa cabinetului fara un cuvant.

*
　
Pilmbandu-se neobosita pe strazile vechiului Paris, Mabel isi zambea fericita din fiecare oglinda sau vitrina a unui magazin. Se simtea eliberata de orice fel de povara, nu mai era nevoita sa-si munceasca mintea in zadar, trebuia sa se bucure si atat.Un afis al unui film vechi ii aparu in fata parca de nicaieri.Privindu-l insistent, in urmatoarele momente se trezi printre numerosi actori ce jucau o scena din filmul respectiv.De data aceasta, orice urma de nedumerire se evapora, stia ca trebuie sa caute o fotografie a unui loc pe care ar vrea sa-l viziteze si sa o priveasca staruitor
.Gasi in cele din urma, in portofelul ei , o fotografie a mamei.Numaidecat, imaginea o transpuse in lumea reala.Mabel deschise ochii orbiti de lumina puternica a salonului din spital.Camera era alba, goala, fara niciun obiect de mobilier.Privi speriata in jur, apoi scoase tipete puternice, smulgandu-si firele de par.Doi asistenti medicali au imobilizat-o in urmatoarele cateva minute.Mintea ei era complet lucida, numai trecerea brusca de la noua sa lume la cea reala a dezorientat-o, a speriat-o, conducand-o spre acea cadere nervoasa.
Profitand de starea de luciditate a pacientei sale , doctorul intră in camera descriindu-i locul in care se afla si simptomele bolii sale.Mabel deveni livida, iar mintea incepu sa proceseze in mare viteza, despicand fiecare informatie in mii de particularitati.Sentimentul de libertate pe care il regasea in delirarile sale era acum departe, iar ea simtea din nou greutatea enorma a complexitatii gandirii .Se privi in oglinda, iar imaginea ii repugna.Umerii ii atarnau grei pe langa corpul slabit, hranit artificial, ochii nu ii mai sclipeau ca ultima data cand se privise intr-una dintre vitrinele magazinelor imaginatiei sale, era impovarata, nelinistita.Vroia odihna in continuare, iar pentru ea, boala insemna o vindecare de mistuirile sufletesti, o limpezire a mintii surmenate.
In cele din urma, Sandrine aparu in cadrul usii inaintad spre fiica sa care inca isi privea trupul relativ acoperit.
-Ce faci acolo, draga mea?
-Nu mai sunt eu, mama, priveste-ma, nu mai sunt eu !
Sandrine isi stapani emotiile coplesitoare, acoperindu-si fiica printr-o imbratisare calduroasa menita sa-i transmita o mica masura de vitalitate, fara efect insa.Mabel arata la fel de nefericita, la fel de slabita.
-Mama, imi vei ierta vreodata egoismul de a te parasi in lumea aceasta?
-Mabel, ce vrei sa spui?
-Am descoperit un alt timp, o alta dimensiune, una in care nu sunt decat un suflet fericit si o minte limpede intr-un trup imposibil de observat de catre ceilalti.Acolo devin o persoana vivace, interesanta, minunat de libera, niciodata inclestata de greseli, critici, oameni nerozi sau ignoranti, cruzime si pot continua enumerarea la nesfarsit.
Sandrine isi pleca usor capul recunoscand in sinea ei ca nu avusese niciodata idee despre ceea ce se afla de fapt in interiorul celei careia i-a dat viata.I se parea o scena ditr-un film cu un scenariu prost: fiica cerandu-i mamei sa o lase in voia schizofreniei , sa o lase sa innebuneasca, sa-si piarda mintile ireversibil, iar mama presata de cele doua extreme - respecatrea dorintei fiicei ei si decizia fireasca de a o trata- se vede nevoita sa accepte in cele din urma decizia fetei. Desigur, era constienta si de faptul ca multe persoane cu schizofrenie nu cred ca au nevoie de ajutor deoarece, pentru ele, delirul si halucinatiile sunt reale. Mai stia si ca daca pacientul refuza tratamentul, atunci totul este in zadar.
-N-am crezut niciodata ca fiica mea este o lasa, care refuza sa lupte pentru propria viata.
-Dar asta nu este nici pe departe o dovada de lasitate, ci doar o intorsatura ciudata pe care a luat-o viata mea si pe care trebuie sa o continui pentru ca a fost trimisa cu un scop, nu crezi?Acela de a-mi oferi halucinatiile de care am atat de multa nevoie.Asa ca te rog, lasa-ma in delirul meu si acum, adu-mi niste fotografii ale unor locuri exotice, pline de prospetime si naturalete.
Cu ochii iesiti din orbite, Sandrine isi privea mainile care cautau disperate niste ziare, reviste sau orice altceva care i-ar putea servi fiicei sale drept portal spre lumea ei.Gasi in cele din urma sub patul de spital o singura fotografie care absolut intamplator reprezenta un loc asemanator descrierii lui Mabel. I-o intinse grijulie cu ambele maini, fata o privi insistent apoi, brusc privirea ii ramase atintita in peretele amorf parand ca admira neantul.Inchipuirile sale bolnave o scosesera din dimensiunea normala a realitatii si numai in momentele acelea, trasaturile fetei deveneau calde, suave, ochii scplipeau in nebunia lor, iar gura isi intorcea colturile intr-un zambet.

Mabel nu mai vedea realitatea celor din jur care o deranja atat de tare, ci traia in rodul imaginatiei sale, in universul creat pentru a doua oara de ea insasi.Isi agita bratele inotand spre libertate in marea de topaz exact ca aceea din fotografia pe care mama ei inca o tinea intre degete privindu-si indurereata fiica.
In urmatoarele luni, vazand ca niciun medicament nu isi face efectul, actiona in cele din urma in favoarea dorintei fiicei ei.Mabel se trezea din ce in ce mai rar si pentru putin timp din halucinatiile sale.Uimitor era ca boala nu avansa foarte mult, dar nici de vindecare nu putea fi vorba, totusi, Sandrine era acum fericita pentru fiica sa care in delirul sau isi doreste sa traiasca asa ca opri tratamentul, iar boala stagnă.

Intre timp, intr-un colt de lume, ca un graunte de frumusete, Mabel traia la fel ca noi toti prin puterea psihicului, avand alte simturi, alte reprezentari, vazand totul intr-un mod diferit.Lumea avea aceeasi culoare, insa capatase alt fel de contururi, unele pline de farmec, iar acest farmec se afla interiorul oamenilor nou creati.
In neintrerupta stare de plenitudine, intre firicele de iarba care-i gadilau fata sub o raza, Mabel privea ca insusi Creatorul, tot ceea ce construise aproband impacata.Odihna indelung cersita isi intra in drepturi lasand creierul sa respire aerul proaspat al lipsei de ratiune.Isi cufunda picioarele in apa chiar daca stia ca nu simte nimic; se inselase insa...simtea.

O raza de optimism

Cand inima iti este atat de grea incat simti ca te vei sufoca, aminteste-ti ca EL este acolo , undeva, rece si nepasator.

Cand din intamplare auzul tau atinge sunetele unei melodii triste, nu plange, ascult-o zambitoare, caci o melodie trista este intotdeauna o melodie frumoasa.

Cand iti simti inima ca agatata in cuie, aminteste-ti de indeletnicirile tale, lucruri care odinioara-ti faceau placere, lucruri de mult uitate...

Cand lacrimile-si cer cu fermitate dreptul de a iesi la suprafata, ca si cum ar avea vointa proprie, lasa-le sa-ti curga lin pe obraji, apoi mergi mai departe cu sufletul si ochii limpezi.

Cand amintirile dureroase te invaluie intr-un fior de gheata, aminteste-ti ca odata, acele momente au reprezentat fericire si ca nici o forta a naturii nu le poate transforma.

Cand cel care in ochii tai se scalda in admiratie, devine impasibil, nu-l judeca, doar taci, vindeca-ti inima apoi zdrobeste-l tocmai in momentele sale de cumpana.

Cand nu-ti doresti decat sa zaci inerta asteptand ca sangele sa-ti paraseasca trupul, aminteste-ti ca traiesti si ca acesta este un lucru minunat.

Cand simti ca suferinta lasa loc nebuniei/bolii, fii egosita! gandeste-te cat rau ii faci fetei vesele de odinioara, iubeste-ti propria persoana mai presus decat orice pe lume !

Cand te simti singura, atat de singura incat constiinta de sine te aduce in pragul nebuniei, gandeste-te ca ca omul a fost creat diferit de ceilalti, tocmai pentru ca este menit sa fie singur, oricat de multe persoane l-ar iubi.

Cand gandurile nesocotite te indreapta spre fapte necugetate, aminteste-ti de oamenii care ar da orice pentru o secunda de viata.

Cand iti doresti sa te trezesti suferind de amnezie, numai pentru a uita o singura etapa a vietii, gandeste-te ca e timpul sa incepi lupta cea mai grea: aceea cu propria-ti persoana.

Rasnita de cafea

Soarele isi intindea delicat aripile-i ingalbenite catre oamenii cinstiti, sinceri si buni, dar si catre purtatorii de masti, cei pe care ii credem undeva sus, in preajma ingerilor , carora ochiului omenesc ii este imposibil sa patrunda dincolo de aparente.
"Cat de darnic trebuie sa fie soarele, sa ofere o noua zi plina de lumina oamenilor ipocriti, umpluti pana la limita capacitatii de cinism, oameni care ranesc sentimente pentru a-si alimenta orgoliul nemasurat, care in egoismul lor orbesc in fata faptelor care le arata ca gresesc, celor care sunt nedrepti cu cei din jur si mai ales celor care-si secatuiesc de viata,fiinte apropiate, iubitoare.." si iata drumul pe care gandurile Juliettei calatoreau cu viteza razelor care acum o orbeau.

Simtea durerea aceea care aparea subit instalandu-se confortabil in piept, oferindu-i o senzatie de greutate in locul in care inima se zbate.Vorbea cu muntii, cu pasarile, cu acele patratele colorate de la verde praz spre verde smarald, specifice zonelor de munte, cu tot ceea ce inseamna natura, prietena ei care o intelegea fara sa o judece, care era intotdeauna acolo pentru ea.
Juliette vedea prin puterea dragostei asa cum Luceafarul lui Eminescu reflecta din imaginea iubitei sale, o fiinta perfecta, pura, iubitoare, demna de nemurire, dar cand masca i s-a frant, dezamagirea a biruit piedestalul atat de falnic si de pretios odinioara.Oamenii sunt falsi,fara drept de viata vesnica, fara dreptul de a li se acorda un dram de incredere.
Pentru a-si potoli nervozitatea, vechea rasnita de cafea a familiei se lasa invartita energic de mana sa.Era un obiect ingalbenit de ani,dar de o valoare sentimentala deosebita.Era o fire mai ciudata, o purta dupa ea in momentele sale de meditatie, creandu-i o stare de liniste. Recita acum cateva dintre versurile preferate din acelasi Eminescu, mistunind-o dorinta frematatoare de a revedea vremurile de glorie ale iubirii lor, cand ea credea ca pe nimeni nu a intalnit asemeni lui. "Tu, visul blond unui noroc ce nu e/ De-i mai veni, să ştii că nu te iert./ Căci dorul meu mustrări o să-ţi tot spuie/ Şi sărutându-te am să te cert/ Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie."
Era singurul loc in care se regasea: volumul de poezii.Incercand sa-si aminteasca felurite versuri ravasitoare, dorinta aceea crestea in ea in fiece secunda, iar rasnita se tot invartea uluita de sute de ori.Juliette o invartea si o tot invartea in sensul invers acelor de ceasornic, imaginandu-si ca poseda gigantul ceas al intregii omeniri, ca ar putea revedea momentele in care fericirea veghea asupra ei.

Deodata, un vartej de ameteli, spasme si tulburari de vedere o cuprinsera.Timp de un minut sau doua parea ca se zbate intre doua lumi, ca intr-o tornada.Dar se trezi.Crezand ca a lesinat, isi ridica usor capul.Urechile ii tiuiau,ochii ii erau tulburi si mintea incetosata.Se intreba apoi de ce in fata ei se afla acum o imensa intindere de apa in locul falnicilor munti, de ce copacii fusesera inlocuiti cu nisip si de ce toate pasarile pareau transformate in pescarusi.Singurul care ramasese era soarele care rasarea .Umbla naucita cu rasnita strans lipita de piept.Nu mai avu timp sa se gandeasca la nimic din toate astea, caci zari doi tineri indragostiti privind peisajul de care pareau sa nu se mai sature vreodata, se sarutau, se imbratisau, se iubeau, erau fericiti...erau EI.

Juliette se privi cum zambea ametita de o raza sau poate de prezenta lui. Nu-si mai amintea ultimul sau suras.Inchise din nou ochii, lasandu-si rasnita de cafea sa o conduca pe aripile timpului. Rezavu fiece moment de multumire sufleteasca pe care il petreceau misteriosii tineri.Cuvinte de iubire, de incurajare, fapte mici,dar de o importanta imensa, o prietenie solida, de neclintit, fara pic de nemultumiri si ostilitati.Le revazu pe toate...erau acolo..in trecut, adormite pentru totdeauna.
Apoi, se vazu dintr-o data sarutand, dezmierdand, iubind : o masca.Pentru prima data in calatoria sa ciudata, se vazu indurerata, varsand lacrimi amare.Se zbatea sa vada prin puterea ratiunii, dar sentimentele o orbeau .Juliette cea din prezent era capabila sa vada totul prin puterea mintii, sa vada cum el se schimba construindu-si mii de fete.Cea din trecut, insa era mult prea slaba sa accepte ciudata intorsatura a lucrurilor.In momentele de cumpana, el dovedea doar indiferenta, neincredere, egoism si ipocrizie.
"Cum am putut fi atat de oarba?!Ar fi trebuit sa fi stiut ca langa mine nu se afla decat un om ca oricare altul, nicidecum o fiinta simtitoare, care sa stie ce simt in orice moment, care ar face mici eforturi pentru fericirea mea, care ar sti sa-mi rasplateasca mahnirea.Ma aflam langa un vrajitor care din cand in cand isi rasucea bagheta blocandu-mi calea catre rationament."

Cugeta privindu-se din nou pe ea asa cum nimeni nu ar fi putut sa o vada vreodata: incercand sa-si construiasca la randul ei o masca, sa para puternica si nepasatoare.Numai sagetile din inima se impotriveau cu desavarsire, impungand-o cu rautate, dezvaluindu-i adevaratul chip palid si obosit de numeroase critici primite de la omul care ar fi trebuit sa fie primul care-i descopera sensibilitatea, dar care de fapt nu a stiut niciodata sa vada in spatele exteriorului.Pentru ca nu era decat un "sclav al obisnuintei' , inghitit de moravurile societatii moderne condusa de instincte primare,nimic profund, nimic care sa ofere placere spirituala, ci doar vesnica rutina de care oamenii au uitat sa se detaseze.
Acum ca vazuse adevarata fata lucrurilor,calatoria ei devenise un cosmar.Trebuia sa se trezeasca si sa se intoarca in prezentul la fel de dureros, dar peste care batranul timp si-a pus amprenta.Le lasa din nou prada ametitoarei miscari de rotatie, trezindu-se buimaca intre munti.
"..Prezent mult iubit, m-am intors!Oh, si ce fericire ma incearca!Prin vis am vazut in sfarsit, clar si fara urma de incertitudine, adevaratele suflete ce se ascund in spatele chipurilor care-ti incanta privirea..."
Revenindu-si din tulburare, Juliette privi in juru-i. Lumina era aceeasi, soarele inca nu urcase indeajuns.Isi privi ceasul: arata aceeasi ora, aceeasi data,ca in clipa in care cazuse in trecut. Era acelasi rasarit...