Ploua.Ce miros imbatator ii intra subtil pe geam.Un miros atat de placut si de proaspat care ii amintea lui Linette de scaparile ei nastrusnice din adolescenta cand fugea cat mai departe de ochii lumii pe cararile ploii de vara.Nu ii pasa de apa care o invada pana la piele si care ii inunda tenisii.Nu ii pasa nici ca s ar putea imbolnavi.Nu si dorea decat sa se dezlantuie impinsa de furiile specifice varstei, odata cu ploaia.Picaturile loveau puternic geamul, copacii , strazile, torcand ca o pisica.Linette asculta cu gandurile la timpuri de mult trecute, cazuta in mireasma ploii.O simtea aproape ca pe o fiinta apropiata ei, ca pe o prietena veche . "Ploaia..ea mi l-a adus pe Lorenzo si odata cu el fericirea netarmurita.. dar tot ea mi l-a si luat cand viata devenise incrustata in trandafiri si vise " se confesa ea picaturilor repezi ce cadeau cu nemiluita.Ploaia i-l luase pentru totdeauna in urma unei furtuni devastatoare care facuse ca masina lui sa demareze exact in ziua in care urma sa se casatoreasca.Trupul lui disparuse pe taramuri nebanuite de nimeni.Dar pentru Linette era mai bine asa.Ultima imagine a chipului celui iubit nu mai avea cum sa fie cea a unui om rece, lipsit de orice urma de viata.Chipul lui Lorenzo ii stralucea si acum in suflet la fel de puternic.Trasaturile lui fine ca de fata,gura mica si ochii de smarald plini de viata si iubire ii inveleau deseori gandurile facand-o sa-si piarda mintile.Vorbea cu el in fiecare zi, saruta rodul imaginatiei sale, ii povestea despre viata ei, radea impreuna cu inchipuirea ei. Acum se afla din nou intr-una din escapadele sale de mult uitate.Simtise din nou nevoia aceea acerba sa evadeze intr-o lumea pe care doar ea o cunostea si in care se simtea acasa.Si iat-o pe vechea bancuta din fata marii linistite care se unduia in valuri mici, cu vechea ei rochita discret inflorata care-i invelea trupul gingas si pur.O fata..o simpla fata care parea sa astepte cu o dorinta arzatoare, pe cineva drag, cufundata in lumina tandra a apusului ce invaluia incet, incet imprejurimile.-E magica dragostea ta pentru mine, Linette, e chiar mai mult decat pot primi !- Da Lorenzo ! Te Iubesc asa cum ti-am promis. -E greu de crezut ca o femeie ca tine poate iubi unul ca mine
-Dar ce sunt eu , Lorenzo?De ce nu crezi in iubirea ce ti-o port? -Cred.Numai ca ma faci atat de fericit prin simpla ta prezenta incat nu mi vine a crede ca inima ta este lacasul meu. -Uneori imi este frica de atata fericire.
-N-ai de ce."Fericirea sau nefericirea oamenilor este în mare parte opera lor."il cita el pe John Locke.Ii cuprinse talia subtire in mainile sale puternice invartindu-se ca un titirez apoi ii saruta usor buzele naturale si moi.
-Ce-ai zice daca mi-ai canta melodia noastra? Isi aminti cum accepta bucuroasa.Toate astea i se derulasera in minte in ultima jumatate de ora in care privise cu ochii inotand in lacrimi spre marea de acum mai agitata. Era pasionata de pian.Talentul ii era innascut, insa niciodata nu a lasat ochii lumii sa patrunda dincolo de fata obisnuita care parea.Ii placea sa cante numai pentru Lorenzo care ii inflorea inima de artist prin caldura aprobarii si aprecierii si chiar prin stralucirea admiratiei.In ziua aceea degetele ii alergasera pe clapele pianului pe ritmul melodiei Strumentale de Richard Clayderman.Era melodia care le incanta auzul si le mangaia inimile de intragostiti de fiecare data cand o ascultau. Cand seara isi cobora aripile peste intreg tinutul, Linette ,se indrepta cu pasi marunti spre restaurantul in care obisnuia sa cante .Pianul o astepta cuminte ca in fiecare seara cu trandafirii rosii ca focul odihnindu-se pe el.Deschise usor clapa si incerca sa cante.In mintea ei, insa nu derula decat melodia "Strumentale".Un dor cumplit o cuprinse de melodia aceea pe care nu o mai cantase de la moartea lui.De patru ani incheiati. "Nu.Nu o s-o cant - hotari ea- imi este de ajuns atata suferinta.Mintea mea si asa bolnava, nu va mai tine deloc seama de drum." Cantase in schimb alte melodii frumoase.Cantase cu atata devotament cum nu o mai facuse decat in vremurile bune.Oamenii din jur, placut impresionati, o aplaudau cu frenezie.Privindu-i , se simtea multumita si apreciata.Privirea ei zabovise asupra unui tanar din multime care aplauda cu acelasi entuziasm.I se parea ca ii aminteste de cineva incredibil de cunoscut. Se indrepta spre el parca hipnotizata. -Domnisoara, felicitari, ati fost mai mult decat grozava! o aborda el. Ea il privea absenta.Zambetul ala, stralucirea si culoarea ochilor, buzele pline...de cine ii aminteau toate astea?timp de o secunda si jumatate, imagini care-l infatisau pe Lorenzo ii fugeau prin minte cu o viteza remarcabila.Impinsa de impulsul de moment, fara ca mintea ei obosita sa mai gandeasca rational, isi arunca bratele in jurul gatului tanarului care o privea supefiat.Linette incepu sa planga in hohote strigand neintrerupt:"Lorenzo, iubitul meu, o, Lorenzo unde ai fost in tot acest timp?De ce nu ai raspuns chemarilor mele disperate?De ce,Iubire?".Baiatul o indeparta usor de el privindu-i fata scaldata in lacrimi. -Va rog frumos sa va controlati.Eu nu sunt Lorenzo.Poate m-ati confundat, linistiti-va. Dar cum putea ea oare sa-l confunde?Cum putea sa-i uite infatisarea purtata cu nesat in suflet?"Poate ca nu mai judec asa cum ar trebui.Lorenzo e mort, iar eu nu pot face nimic sa-l aduc inapoi.Nimic !"gandea ea in timp ce-si ocupa din nou locul pe scaunul din fata pianului. -O s-o cant ! spuse ea ca pentru sine. Imediat notele melodiei tanguitoare, inundau restaurantul si totodata intreaga fiinta a tanarului misterios.-Melodia asta...de ce-mi este atat de cunoscuta?
Se lasa purtat de melodie pana la capat.Apoi, se apropie de tanara interpreta rugand-o staruitor s-o mai cante o data.Degetele ei executau aceleasi manevre ca si cu cinci minute in urma apasand viguros clapele.Tanarul o privea cum canta.Ii privea corpul si parul care ii erau neschiumbate.Suferinta ii imbatranise putin chipul, dar era la fel de frumoasa.Si atunci, cu sunetele inflacarate ale melodiei napadindu-i urechile, Lorenzo isi dadu seama cine era el de fapt si mai ales, cine era EA.
-Linette, tu esti !
-Lorenzo?-Da iubita mea, eu sunt. Inaltatoare sentimente de dragoste, dor si fericire se revarsau asupra lor ca niste fulgere.Printre imbratisari, zambete si suspine se desluseau mii de intrebari si nelamuriri.
-Unde ai fost toti anii astia?Cu totii te-am crezut mort !-De la accidentul din ziua nuntii noastre, mintea mea a ratacit departe de lumea in care traisem.Am suferit de amnezie, dar acum imi amintesc totul, absolut totul.Imi amintesc de tine, de iubirea noastra, de accident si de tot ce am trait pana acum.Si asta numai datorita tie, iubito!-Ma bucur atat de tare ca te-am gasit! nici nu ai idee prin cate am trecut ! Suferinta pricinuita de accidentul tau m a adus aproape de pragul nebuniei.Vorbeam cu tine, iti trimiteam scrisori, te asteptam cu drag si neputinta in fata marii si a pianului care erau singurele mele alinari.-Tu nu meritai atat de multa suferinta ! In timp ce eu imi continuam viata departe de tine cu mintea stearsa.-Toata suferinta mea a meritat!Acum fericirea noastra va fi netarmurita.-Nu o sa te mai parasesc niciodata!orice s-ar intampla!Imaginatia nu juca feste nici unuia dintre ei.Dragostea lor era din nou vie, de parca pana atunci timpul ar fi stat pe loc.Acum stiau ca fericirea isi are originea in suferinta, si, oricat de mult am dori sa traim numai in fericire, este absolut imposibil.
V-ati gandit vreodata de ce femeile sunt deseori tratate cu superioritate de catre barbati ?De ce ele trebuie sa sufere cel mai mult chinuite in fiecare luna de dureri pentru ca mai apoi sa aduca pruncii pe lume cu riscul de a-si da pana si viata?Si pe langa toate astea, ele indura cu stoicism toate injuriile aduse de catre barbati.Oare la ce va ganditi cand le loviti ca niste brute, cand le strigati cuvinte grele si dureroase, acestor fiinte fragile care va poarta de grija si va ocrotesc in orice circumstante.Le rapiti inocenta, le rapiti gandurile, le rapiti inimile apoi le aruncati impasibili ca pe niste obiecte plictisitoare.Cu toate acestea, femeile va raman mereu alaturi pentru a va creste in continuare cu truda, pruncii.Desigur, nu toate femeile sunt devotate, dar cu siguranta ceva din viata prea dura pentru gingasia lor, le-a determinat sa urmeze drumul pierzaniei.Nu le judecati,nu le jigniti caci singure isi vor da seama de greselile comise. Nu putine sunt cazurile in care femeile sunt sclavele barbatilor, acestia avand chiar si dreptul de a decide daca ele sa mai traiasca sau nu.Cine le da acest drept suprem barbatilor care nu stiu decat sa abuzeze in toate felurile posibile ?Doar pentru ca sunt mai puternici, nu inseana ca ne sunt superiori ! In ziua de azi, femeile muncesc cot la cot cu barbatii.Cei doi, ajung impreuna acasa, barbatul se relaxeaza , iar femeia incepe sa gateasca, sa ingrijeasca locuinta si copiii.Dar oare ele nu au dreptul la odihna?Treburile gospodaresti nu ar trebui impartite cu partenerul de viata?Bineinteles ca da, insa femeile din lumea intreaga, obisnuiesc sa se inchida in ele insele, constiente ca barbatii adevarati sunt foarte putini.
Barbati din lumea intreaga:Iubiti-le, ocrotiti-le, ajutati-le , iar cand va ganditi sa le loviti,ganditi va mai intai ca voi ati fost inzestrati de la natura cu mai multa putere decat ele.Cand cuvintele urate va vin la gura, ganditi va ca ele sunt mamele copiilor vostrii, ca datorita lor aveti o familie.Face-ti-le sa zambeasca tot timpul, pentru ca merita si la urma urmei, cand este o femeie mai frumoasa?Nu cumva ... cand zambeste?
Bruno era fericit. Era fericit ca Lucille devenise in sfarsit in ziua aceea, iubita lui.O, cat asteptase acea zi.O asteptase cu nerabdarea unui copil in fata sarbatorilor de iarna .O iubise dintotdeauna , iar ea stia asta.O stia mai bine decat orice pe lume.Numai ca ea apartinea trup si suflet altcuiva.Cuiva care nu merita trupu-i de fecioara si nici sufletul care i se oglindea limpede in ochii negri si misteriosi in care nu se puteau vedea decat bucatele de oglinda sparta tot mai marut cu fiecare zi ce trecea.Bruno stia ca o sa i panseze cu gingasie sufletul prin puterea dragostei ce i-o purta , insa vremea aceea era mai departe decat isi putea imagina. Zilele treceau parca nestingherite.Ce doi formau cuplul perfect.Pareau fericiti, pareau ca si-ar da viata unul pentru celalalt.Totul parea numai lapte si miere in relatia lor.Dar aparentele inselau privirile muritorilor.Lucille isi fixase bine masca pe chipu-i frumos , o fixase in asa fel incat sa i fie imposibil sa o mai dea vreodata jos.Insa sub aceasta masca malefica se ascundeau batalii crancene cu ea insasi.Incerca sa se invinga pe sine, fara ca ratiunea sa ii intinda un singur deget.Dar in zadar. Inima ei era tot acolo.Pe taramul blestemat presarat cu stropi de fericire si bulgari de suferinta.In ciuda relatiei cu Bruno, inima Lucillei ii fura deseori trupul si mintile conducandu le subtil in bratele celui pe care-l iubea cu adevarat, mai mult decat orice pe lume.Urmau minute intregi de fericire dusa la extrem.Numai atunci se simtea intreaga si implinita, atunci cand se pierdea in nestire in dulci sarutari patimase, uitand ca Bruno inca exista undeva nestiutor ca prunc, o asteapta si o iubea fara nici un fel de limita.Intoarsa la realitate era nevoita sa plateasca inzecit pentru scurtele minute de nesabuita fericire.Constiinta isi intrase in drepturi urmarind-o pretutindeni, oriunde s ar fi ascuns.Pana si intre bratele puternice ale lui Bruno, care o coplesea in nestiinta lui cu sarutari si vorbe alese, constiinta Lucillei se strecura asemeni unui sarpe inveninandu i gandurile si ea plangea in liniste pentru ca el sa nu simta ceva.Vinovatia ii atarna pe umeri ca o piatra de moara.Cum putea ea sa insele un suflet ca al lui?Cum putea fi atat de nechibzuita?Ce lege a firii ii permitea sa faca asta?Nu stia raspunsul la nici una din intrebarile adresate de ea insasi, in momentele de luciditate.Cu fiecare zi ce trecea, dorul ii crestea in suflet ca un crin cu lujer inalt, impotriva vointei sale.Dorinta de a-si revedea alesul inimii era de nestavilit.Trebuia sa se intoarca numaidecat pe aripile dragostei nemaiintalnite, sa pofite de ea la maximum, apoi sa se sfasie de durere binemeritata.Constiinta ceda tacuta locul impulsurilor de moment atat de greu de stapanit, dar totusi nu imposibil.Si atunci, Lucille pleca fara urma de sfiala, fara ca nimeni si nimic sa-i taie calea stramba pe care pasea.Si din nou se intorcea plina de ganduri negre si framantari obositoare. In zilele ce au urmat, Lucille se simtea tot mai transformata.Ceva se petrecea cu ea.Oare nesfarsitele incercari de a se indragosti de Bruno dadeau in sfarsit roade?Sau era numai imaginatia ei rebela? Atingerile si sarutarile lui pareau de acum mai fierbinti, mai cutremuratoare.Vorbele lui capatau in urechile ei, sensuri mult mai profunde decat pana atunci.Cu siguranta ca sentimentele nutrite pentru el, se schimbaau pe zi ce trecea tot mai mult pana cand aveau sa schimbe cu desavarsire. Era cald, era incredibil de cald.Se aflau ca de obicei unul in bratele celuilalt cu gandurile departe, departe.Bruno o privea cum nu o mai privise pana atunci.Lucille ii vedea foarte clar in ochi, dorinta arzatoare de a o devora chiar atunci, pe loc.Ca la un semnal, breteaua bluzitei transparente i se rostogoli incet pe umar.El ii scoase una cate una hainele.Incet.Fara graba.Pana cand nu mai ramasese nimic altceva decat un trup fragil si stralucitor , frematand de valuri de emotie la fiecare atingere, cat de mica.Fericirea pe care Lucille o cunoscuse pana atunci, nu mai insemna nimic in comparatie cu cea din acel moment.Inima ii batea sa-i sparga pieptul in fata necunoscutelor fapte ce i se derulau prin fata ochilor .Trupurile lor fierbinti , imbaiate de luimna palida lunii, au devenit unul singur. O singura persoana vibra acum in cele doua trupuri.Privirea Lucillei o intalni pe cea a lui Bruno.Femeia din ea se trezise.Acum stia ca de atunci, in el si numai in el va gasi toata fericirea din lume.Dar constiinta intinse din nou gheara malefica spre ea.Luciile sopti sugrumata de nodul din gat care ii impingea lacrimile la suprafata:"Iarta-ma, iubitul meu!".Bruno intelesese totul numaidecat. O saruta incetisor pe frunte cu un usor parfum de adio.
Ce se poate spune despre o tanara de 22 de ani?Ca era frumoasa, inteligenta?ca ii placea Shakespeare si François Villon?Si..EL? Tanarul Roberto, pasionat de arta fotografiei,hoinarea pe strazile orasului scaldat in lumina soarelui de dupa-amiaza.Nu cauta nimic special, nici un lucru care i ar putea schimba viata, ci doar un loc bun si plin de lumina pentru a putea prinde "un tablou pictat de soare fără educaţie artistică"dupa cum spunea Ambrose Bierce.I se parea ca este cel mai frumos lucru de pe pamant, era tot ce si dorea sa faca si o facea cu toata pasiunea si devotamentul de care dadea dovada la fiecare concurs de fotografie castigat.Considera ca "fotografia este o arta, arta de a fura timpului o firimitura de clipa".Si era adevarat.Pasiunea ii incoltise in suflet inca din vremea copilariei cand aproape ca s-a indragostit de o fotografie care i s-a intiparit in minte pentru totdeauna.N-a stiut niciodata ce l-a impresionat atat de mult la ea.Sa fie drumul serpuit care ducea spre un curcubeu ce forma un semicerc perfect pe cerul in mii de culori?Sau poate umbrele caselor si ale copacilor care completau peisajul cu alte lumini si forme..Nu stia..pentru ca in simplitatea ei, fotografia spunea multe, dar cu toate astea, copilul de atunci nu intelegea mare lucru din aceasta pentru ca era ca "un secret despre un secret, cu cat ii spunea mai mult, cu atat intelegea mai putin". In acea zi calda de primavara, strabatea aleile parca interminabile ale parcului, imbatat de frumusetile naturii care semana cu o copila tanara, abia nascuta.Ziua aceea il facea sa se simta fericit si implinit asa ca fara sa si dea seama ca unii oameni poate sunt morocanosi, altii nervosi si asa mai departe, Roberto incepu sa fotografieze fiecare om care trecea pe langa el.Copiilor le parea bine, pe tineri ii deranja cumplit, iar oamenilor in varsta le era indiferent, mai ales ca erau prea deconectati de la realitate, datorita atmosferei calde si linistite care ii inconjura. Ajuns acasa, privea fiecare fotografie in parte cu ochi de cunoscator cautand parca ceva.La un momentdat o gasi.In acea fotografie se afla o tanara fata. cu .buclele negre care ii inconjurau fata mica si trasaturile fine, iar ochii mari si negri aratau ca este intr-adevar fericita, la fel si zambetul stralucitor care-i lumina chipul alb si frumos.Ii facuse poza, cand in nebunia lui fotografia toate persoanele care ii ieseau in cale.Atunci nu si daduse seama cat de frumoasa este fata si cat de reusita este fotografia aceasta facuta din greseala. Curand, somnul inceta sa si mai faca aparitia, lasand loc unei insomnii crunte.Isi petrecea noptile studiind si analizand fotografia.Parca privirea si chipul ei ii transmiteau un mesaj,inteligibil.Intr-o zi, intelesese.Era indragostit..Da.Se indragostise fara remediu si impotriva vointei lui. Impins de sentimentul nou descoperit pentru ea, incepu sa o caute cotrobaind prin tot orasul , insa fara succes.Dupa luni intregi de cautari, speranta incepu sa-i paleasca, pana cand...o vazu, se indrepta sprea ea si fu nevoit sa si ceara scuze pentru ca de fapt o confundase.De atunci inceta sa o mai caute, inceta sa mai spere ca intr-o zi o va gasi , dar nu inceta niciodata sa o iubeasca. Nu trecu mult si fotografia devenise celebra in micul orasel.Aparuse in mai toate revistele si ziarele, iar acum toata lumea vorbea despre ea.Cu toate astea, tanara nu aparea cu nici un chip. Roberto, parea din ce in ce mai abatut mai ales ca meteorologii anuntasera o iarna nefasta, cu ger, zapada si viscol.In ciuda vremii de a dreptul crude de afara, tanarul continua sa strabata aleile parcului- de care devenise foarte legat in ultima vreme - in lung si-n lat.Gandurile lui nu zburau decat intr-un singur loc:la ea.Si o imagina la capatul aleii, cu parul ei frumos, acoperit de fulgii mari care cadeau necontenit din cer,si cu obrajii rosii din cauza frigului .Ridicandu-si privirea trista din pamant,observa cu stupoare ca imaginea din mintea sa, era acum reala.Ametit din cauza uimirii, nefiind inca sigur daca privirea ii joaca feste, se apropie incet de ea si-i vazu chipul pe care il cunostea atat de bine si pe care-l analizase de milioane de ori timp de apropae un an.
-Tu esti ! striga el sugrumat de emotie.
-Eu sunt? cine ..sunt?
-Tu, esti fata din fotografie
-Fotografie?proababil ma confunzi, lasa ma sa plec !
-Dar nu..uite! si scoase fotografia pe care o tinea tot timpul cu el.
-Tu esti cel care primavara trecuta facea poze intr-una oricui ii iesea in cale?spuse ea cu uimire in glas.
-Chiar el. Este cea mai frumoasa fotografie pe care am facut o vreodata
-Glumesti, nu?Este facuta din greseala, unei persoane total nepotrivite si lipsite de importanta ca mine !
-Ai dreptate, este facuta din greseala, dar farmecul sta in persoana care apare in fotografia asta.Adica tu.
Fata zambi nestiind ce sa mai spuna.Se uita la fotografie cu o expresie uluita intiparita pe fata.
-Henriette ! spuse intr un tarziu si intinse mana pentru a face cunostinta
-Roberto !
-Roberto?Ce coincidenta ciudata.... Intotdeauna am crezut ca iubirea vietii ele va purta acest nume.
Tinerii incepu sa si povesteasca unul altuia cate-n luna si'n stele, iar timpul trecea pe nesimtite.
-Dar vai cat este de tarziu, trebuie neaparat sa plec!
-O, chiar trebuie?
-Si mie'mi pare rau, dar chiar trebuie.
-Bine atunci, dar promite-mi ca o sa ne mai vedem..curand
-Iti promit.Il saruta incet pe obraz apoi se pierdu in noapte.
-Dar stai - striga Roberto - cum o sa dau te tine?dar deja vorbea singur...
Povestea incepuse...
Destinul a facut ca ei sa se intalneasca din nou si din nou si din nou pana cand Roberto a vrut sa-i dezvaluie ca s-a indragostit de ea dinainte de a o cunoaste.Numai ca inainte sa poata rosti un cuvant, Henriette ii acoperi incet buzele cu mana.
-Shh!daca vrei ca prietenia noastra sa dureze, trebuie sa mi promiti ceva.
-Orice!
-Promite-mi ca nu o sa te indragostesti de mine niciodata, niciodata Roberto, intelegi?orice s-ar intampla!
-Niciodata, Henriette, ai promisiuna mea. Dragostea ce i-o purta, l-a facut s-o minta de teama sa nu o piarda.Se multumea sa o priveasca fara sa o atinga,se multumea sa ii citeasca in ochii sai misteriosi, se multumea sa stie ca e langa el.Zilele treceau acum, incredibil de repede, iar iubirea ii crestea in suflet ca o floare, primavara.Sentimentele nu mai puteau fi tinute in frau, o clipa.Trebuia sa i marturiseasca odata pentru totdeauna.Pierdut in ochii sai sclipitori, nu-si gasea cuvintele cu niciun chip asa ca impins de un impuls necontrolat, ii cuprinse fata in ambele maini si o saruta; incet si prelung ca si cum ar face-o pentru prima si ultima data.Ea nu se impotrivi.Cand vraja se rupse, Roberto fu nevoit sa-i marturiseasca:
-M-am indragostit de tine, Henriette !
-Dar mi-ai promis ca nu o vei face. spuse aceasta cu lacrimi in ochi
-Imi pare rau, dar teama ca as putea sa te pierd pentru totdeauna,a pus stapanire pe mine si nu am mai fost in stare sa ti spun ca de fapt mi-ai luat mintile din prima clipa in care te-am zarit in acea fotografie.Iarta-ma Henriette, te rog, iarta-ma!
-De ce nu mi ai spus?De ce?nu trebuia sa intru in viata ta niciodata !
-De ce spui asta?
Fara sa raspunda la intrebare ii spuse:
-In iubire nu trebuie sa spui niciodata "imi pare rau".Crezi ca eu nu am am patit acelasi lucru ca si tine?Crezi ca eu nu m-am indragostit iremediabil?Dar am stiut sa mi ascund sentimentele tot timpul pentru ca ne era mai bine asa.De ce a trebuit sa strici tu totul?De ce? spunea ea cu durere in glas.
-Dar..nu credeam ca e asa de grav sa iubesti.
-Este, ei bine chiar este. Se lasa o tacere mormantala intre cei doi.Singurele care se mai auzeau erau suspinele ei.Lasand la o parte temerile,supararea, intrigile, totul..., Roberto o saruta, iar apoi, impinsi de o dorinta necrutatoare,petrecusera noaptea aceea impreuna, iar el era sigur ca iubirea lor avea sa fie eterna,dar cand se trezi, langa el nu mai statea Henriette ci o bucata de hartie mototolita pe care stateau scrise cu litere scrijelite:
"Iubitul meu, Te rog sa intelegi ca nu pot lasa asta sa continue.Te-am rugat sa nu te indragostesti de mine si totusi ai facut-o.Nu te invinovatesc de nimic, dar trebuie sa ma crezi ca asa, este mai bine pentru amandoi.Fa-ma fericta si coninua ti viata fara mine. Nu te obosi sa ma cauti! Si da..singura mea iubire poarta numele Roberto! A ta, Henriette. "
Roberto nu o cauta, dar nici nu-si schimba sentimentele.Stia ca va ramane in inima sa pentru totdeauna oricat ar incerca sa o uite, dar a hotarat sa-si continue viata si sa incerce sa fie fericit pentru ca stia ca asta si-ar fi dorit si ea.Pentru el, Henriette a fost,este si va fi pentru totdeauna, o prezenta a misterului, o enigma a feminitatii.
