Ploua.Ce miros imbatator ii intra subtil pe geam.Un miros atat de placut si de proaspat care ii amintea lui Linette de scaparile ei nastrusnice din adolescenta cand fugea cat mai departe de ochii lumii pe cararile ploii de vara.Nu ii pasa de apa care o invada pana la piele si care ii inunda tenisii.Nu ii pasa nici ca s ar putea imbolnavi.Nu si dorea decat sa se dezlantuie impinsa de furiile specifice varstei, odata cu ploaia.Picaturile loveau puternic geamul, copacii , strazile, torcand ca o pisica.Linette asculta cu gandurile la timpuri de mult trecute, cazuta in mireasma ploii.O simtea aproape ca pe o fiinta apropiata ei, ca pe o prietena veche . "Ploaia..ea mi l-a adus pe Lorenzo si odata cu el fericirea netarmurita.. dar tot ea mi l-a si luat cand viata devenise incrustata in trandafiri si vise " se confesa ea picaturilor repezi ce cadeau cu nemiluita.Ploaia i-l luase pentru totdeauna in urma unei furtuni devastatoare care facuse ca masina lui sa demareze exact in ziua in care urma sa se casatoreasca.Trupul lui disparuse pe taramuri nebanuite de nimeni.Dar pentru Linette era mai bine asa.Ultima imagine a chipului celui iubit nu mai avea cum sa fie cea a unui om rece, lipsit de orice urma de viata.Chipul lui Lorenzo ii stralucea si acum in suflet la fel de puternic.Trasaturile lui fine ca de fata,gura mica si ochii de smarald plini de viata si iubire ii inveleau deseori gandurile facand-o sa-si piarda mintile.Vorbea cu el in fiecare zi, saruta rodul imaginatiei sale, ii povestea despre viata ei, radea impreuna cu inchipuirea ei. Acum se afla din nou intr-una din escapadele sale de mult uitate.Simtise din nou nevoia aceea acerba sa evadeze intr-o lumea pe care doar ea o cunostea si in care se simtea acasa.Si iat-o pe vechea bancuta din fata marii linistite care se unduia in valuri mici, cu vechea ei rochita discret inflorata care-i invelea trupul gingas si pur.O fata..o simpla fata care parea sa astepte cu o dorinta arzatoare, pe cineva drag, cufundata in lumina tandra a apusului ce invaluia incet, incet imprejurimile.
-E magica dragostea ta pentru mine, Linette, e chiar mai mult decat pot primi !
- Da Lorenzo ! Te Iubesc asa cum ti-am promis.
-E greu de crezut ca o femeie ca tine poate iubi unul ca mine
-Dar ce sunt eu , Lorenzo?De ce nu crezi in iubirea ce ti-o port?
-Cred.Numai ca ma faci atat de fericit prin simpla ta prezenta incat nu mi vine a crede ca inima ta este lacasul meu.
-Uneori imi este frica de atata fericire.
-N-ai de ce."Fericirea sau nefericirea oamenilor este în mare parte opera lor."il cita el pe John Locke.
Ii cuprinse talia subtire in mainile sale puternice invartindu-se ca un titirez apoi ii saruta usor buzele naturale si moi.
-Ce-ai zice daca mi-ai canta melodia noastra?
Isi aminti cum accepta bucuroasa.Toate astea i se derulasera in minte in ultima jumatate de ora in care privise cu ochii inotand in lacrimi spre marea de acum mai agitata. Era pasionata de pian.Talentul ii era innascut, insa niciodata nu a lasat ochii lumii sa patrunda dincolo de fata obisnuita care parea.Ii placea sa cante numai pentru Lorenzo care ii inflorea inima de artist prin caldura aprobarii si aprecierii si chiar prin stralucirea admiratiei.In ziua aceea degetele ii alergasera pe clapele pianului pe ritmul melodiei Strumentale de Richard Clayderman.Era melodia care le incanta auzul si le mangaia inimile de intragostiti de fiecare data cand o ascultau. Cand seara isi cobora aripile peste intreg tinutul, Linette ,se indrepta cu pasi marunti spre restaurantul in care obisnuia sa cante .Pianul o astepta cuminte ca in fiecare seara cu trandafirii rosii ca focul odihnindu-se pe el.Deschise usor clapa si incerca sa cante.In mintea ei, insa nu derula decat melodia "Strumentale".Un dor cumplit o cuprinse de melodia aceea pe care nu o mai cantase de la moartea lui.De patru ani incheiati. "Nu.Nu o s-o cant - hotari ea- imi este de ajuns atata suferinta.Mintea mea si asa bolnava, nu va mai tine deloc seama de drum." Cantase in schimb alte melodii frumoase.Cantase cu atata devotament cum nu o mai facuse decat in vremurile bune.Oamenii din jur, placut impresionati, o aplaudau cu frenezie.Privindu-i , se simtea multumita si apreciata.Privirea ei zabovise asupra unui tanar din multime care aplauda cu acelasi entuziasm.I se parea ca ii aminteste de cineva incredibil de cunoscut. Se indrepta spre el parca hipnotizata. -Domnisoara, felicitari, ati fost mai mult decat grozava! o aborda el. Ea il privea absenta.Zambetul ala, stralucirea si culoarea ochilor, buzele pline...de cine ii aminteau toate astea?timp de o secunda si jumatate, imagini care-l infatisau pe Lorenzo ii fugeau prin minte cu o viteza remarcabila.Impinsa de impulsul de moment, fara ca mintea ei obosita sa mai gandeasca rational, isi arunca bratele in jurul gatului tanarului care o privea supefiat.Linette incepu sa planga in hohote strigand neintrerupt:"Lorenzo, iubitul meu, o, Lorenzo unde ai fost in tot acest timp?De ce nu ai raspuns chemarilor mele disperate?De ce,Iubire?".Baiatul o indeparta usor de el privindu-i fata scaldata in lacrimi. -Va rog frumos sa va controlati.Eu nu sunt Lorenzo.Poate m-ati confundat, linistiti-va. Dar cum putea ea oare sa-l confunde?Cum putea sa-i uite infatisarea purtata cu nesat in suflet?"Poate ca nu mai judec asa cum ar trebui.Lorenzo e mort, iar eu nu pot face nimic sa-l aduc inapoi.Nimic !"gandea ea in timp ce-si ocupa din nou locul pe scaunul din fata pianului. -O s-o cant ! spuse ea ca pentru sine. Imediat notele melodiei tanguitoare, inundau restaurantul si totodata intreaga fiinta a tanarului misterios.
-Melodia asta...de ce-mi este atat de cunoscuta?
Se lasa purtat de melodie pana la capat.Apoi, se apropie de tanara interpreta rugand-o staruitor s-o mai cante o data.Degetele ei executau aceleasi manevre ca si cu cinci minute in urma apasand viguros clapele.Tanarul o privea cum canta.Ii privea corpul si parul care ii erau neschiumbate.Suferinta ii imbatranise putin chipul, dar era la fel de frumoasa.Si atunci, cu sunetele inflacarate ale melodiei napadindu-i urechile, Lorenzo isi dadu seama cine era el de fapt si mai ales, cine era EA.
-Linette, tu esti !
-Lorenzo?
-Da iubita mea, eu sunt. Inaltatoare sentimente de dragoste, dor si fericire se revarsau asupra lor ca niste fulgere.Printre imbratisari, zambete si suspine se desluseau mii de intrebari si nelamuriri.
-Unde ai fost toti anii astia?Cu totii te-am crezut mort !
-De la accidentul din ziua nuntii noastre, mintea mea a ratacit departe de lumea in care traisem.Am suferit de amnezie, dar acum imi amintesc totul, absolut totul.Imi amintesc de tine, de iubirea noastra, de accident si de tot ce am trait pana acum.Si asta numai datorita tie, iubito!
-Ma bucur atat de tare ca te-am gasit! nici nu ai idee prin cate am trecut ! Suferinta pricinuita de accidentul tau m a adus aproape de pragul nebuniei.Vorbeam cu tine, iti trimiteam scrisori, te asteptam cu drag si neputinta in fata marii si a pianului care erau singurele mele alinari.
-Tu nu meritai atat de multa suferinta ! In timp ce eu imi continuam viata departe de tine cu mintea stearsa.
-Toata suferinta mea a meritat!Acum fericirea noastra va fi netarmurita.
-Nu o sa te mai parasesc niciodata!orice s-ar intampla!
Imaginatia nu juca feste nici unuia dintre ei.Dragostea lor era din nou vie, de parca pana atunci timpul ar fi stat pe loc.Acum stiau ca fericirea isi are originea in suferinta, si, oricat de mult am dori sa traim numai in fericire, este absolut imposibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu