Cu ochii inchisi, membrele nemiscate o buna bucata de timp, cu o expresie impasibila , inconjurata de intuneric intr-o atmosfera de mormant, Mabel parea cufundata intr-un somn mai adanc decat
strafundurile mintii umane.Chiar si asa, ea era atat de treaza incat ar fi reactionat imediat oricarui
stimul perturbator.
"Pana cand amantii ne vor desparti" tronau cuvintele pe pagina care altfel era atat de goala, insa plina pana la refuz de miile de intelesuri atribuite acestora. Aruncand o prima privire, i se pareau atat de caraghioase, privindu-le in sensul profund, Mabel descoperi inca o pierdere nefasta a unei valori morale perimate: onestitatea.
Siguranta oferita - chiar si prin evanescenta lor- de celebrele "Pana cand moartea ne va desparti" se zdruncina din temeliile deja slabite, in fata trvialitatii amantului,geloziei si neincrederii.Bieti pamanteni, ce singuri se inseala, orbiti de egoism , avaritie si sete de putere,ei cred in ratiunea ce le amaraste fiecare minut in care continua sa vietuiasca.Putini sunt cei care privesc dincolo de toate acestea si care vad cum Iubirea zambeste malitios asteptand cu o rabdare diabolica, ceasul in care isi va dovedi suprematia.Mabel vedea. Asemeni unei vrajitoare careia puterile ii obosesc psihicul, pe Mabel o epuizase simtirea care devenise oprimanta, rareori placuta. O simtea ca pe o maladie careia incerca sa ii gaseasca remedii paliative. Sub pleoapele inchise isi imagina panoul de fotografii si spatiile goale, atat de evidente, semn ca ceva se schimbase, ca cineva nu mai era, ca cineva sapase acele locuri libere printre fotografii precum si printre cele patru camarute ale inimii, altadata, mereu calde, mereu primitoare.Mabel se simtea aproape vexata la gandul ca cineva ar mai putea nazui vreodata la acele camarute si la caldura de odinioara.Acum, domneste dezamagirea in alianta cu angoasa.Ele au redecorat incaperile cu sentimente contradictorii de frustrare, atasament sufletesc si speranta, au slabit sclipirile ce-i luminau culoarea ochilor.
Fiecare circumvolutiune isi cerea dreptul la odihna, fara sa ghiceasca faptul ca treptat, o vor primi...
"Pana cand amantii ne vor desparti" tronau cuvintele pe pagina care altfel era atat de goala, insa plina pana la refuz de miile de intelesuri atribuite acestora. Aruncand o prima privire, i se pareau atat de caraghioase, privindu-le in sensul profund, Mabel descoperi inca o pierdere nefasta a unei valori morale perimate: onestitatea.
Siguranta oferita - chiar si prin evanescenta lor- de celebrele "Pana cand moartea ne va desparti" se zdruncina din temeliile deja slabite, in fata trvialitatii amantului,geloziei si neincrederii.Bieti pamanteni, ce singuri se inseala, orbiti de egoism , avaritie si sete de putere,ei cred in ratiunea ce le amaraste fiecare minut in care continua sa vietuiasca.Putini sunt cei care privesc dincolo de toate acestea si care vad cum Iubirea zambeste malitios asteptand cu o rabdare diabolica, ceasul in care isi va dovedi suprematia.Mabel vedea. Asemeni unei vrajitoare careia puterile ii obosesc psihicul, pe Mabel o epuizase simtirea care devenise oprimanta, rareori placuta. O simtea ca pe o maladie careia incerca sa ii gaseasca remedii paliative. Sub pleoapele inchise isi imagina panoul de fotografii si spatiile goale, atat de evidente, semn ca ceva se schimbase, ca cineva nu mai era, ca cineva sapase acele locuri libere printre fotografii precum si printre cele patru camarute ale inimii, altadata, mereu calde, mereu primitoare.Mabel se simtea aproape vexata la gandul ca cineva ar mai putea nazui vreodata la acele camarute si la caldura de odinioara.Acum, domneste dezamagirea in alianta cu angoasa.Ele au redecorat incaperile cu sentimente contradictorii de frustrare, atasament sufletesc si speranta, au slabit sclipirile ce-i luminau culoarea ochilor.
Fiecare circumvolutiune isi cerea dreptul la odihna, fara sa ghiceasca faptul ca treptat, o vor primi...
*
- Paris! La France! se auzi o voce puternica.
Nedumerita, Mabel privea stradutele inguste ce i se intindeau sub priviri,doamne costumate in contese, cu rochii impopotonate din matase fina, umbrelute de soare si posetute minuscule, la fel de impodobite.Domnii purtau costume ce pareau vechi de un secol , papioane si palarii.Cum ajunsese acolo?Cine erau toti oamenii aceia?
-Sa fie un bal mascat?Dar cum de orasul pare atat de vechi?
Nu-si amintea decat ca inainte cu un minut, admira un peisaj asemanator intr-o fotografie.Cu mintea vajaindu-i cu mii de intrebari , Mabel cauta un raspuns in fiecare trecator, dar ei pareau cu totii surzi.Se simtea blocata intr-o lume care nu era nicidecum a ei, nimeni nu o cunostea, nimeni nu o vedea, parea de vis..asa ca hotarâ sa se bucure de imprejurimi.
In lumea reala insa....
-Dumneavoastra sunteti mama?
O femeie micuta, cu ochii rosii si umflati si cu o privire ingrijorata, rosti cu vocea-i slaba:
-Da, da, eu sunt mama ei.
-Se pare ca avem de-a face cu o forma grava de schizofrenie. Spunea doctorul rasfoind niste fise, privind pe deasupra ochelarilor.
Fiind o femeie simpla, Sandrine nu stia exact ce presupune respectiva boala, insa o impresie vaga avea, iar cuvintele "forma grava" o facura sa izbucneasca in plans.
-Si acum ce face?unde este?pot sa o vad?
-V-as ruga sa va calmati si sa imi dati voie sa va explic in ce consta boala fiicei domneavoastra.
Sandrine bau paharul de apa cu zahar oferit si parea ca se mai linistise.
-Bun.In cazul lui Mabel, boala se manifesta prin alterarea personalitatii, ea trăieşte o viaţă dublă, în lumea reală şi în lumea reprezentărilor delirante.Daca boala evolueaza, se poate inchide in ea insasi, traind intr-o lume interioară fără contact cu mediul exterior.Va urma un tratament medicamentos cu antipsihotice, daca acesta nu va avea efect, va voi vorbi si despre terapia prin electrosoc, dar sa asteptam reactia organismului...Doamna?va simtiti bine?
Cu niste ochi goi, Sandrine privea intr-un punct fix.
-Da, sunt bine, sunt bine.
-Foarte bine, va recomand sa mergeti sa va odihniti, Mabel va ramane in grija noastra pentru inceput, acum i-a fost administrat un calmant, dar maine o veti putea gasi treaza.
Sandrine nu mai insista sa o vada, pasi spre usa cabinetului fara un cuvant.
*
Pilmbandu-se neobosita pe strazile vechiului Paris, Mabel isi zambea fericita din fiecare oglinda sau vitrina a unui magazin. Se simtea eliberata de orice fel de povara, nu mai era nevoita sa-si munceasca mintea in zadar, trebuia sa se bucure si atat.Un afis al unui film vechi ii aparu in fata parca de nicaieri.Privindu-l insistent, in urmatoarele momente se trezi printre numerosi actori ce jucau o scena din filmul respectiv.De data aceasta, orice urma de nedumerire se evapora, stia ca trebuie sa caute o fotografie a unui loc pe care ar vrea sa-l viziteze si sa o priveasca staruitor
.Gasi in cele din urma, in portofelul ei , o fotografie a mamei.Numaidecat, imaginea o transpuse in lumea reala.Mabel deschise ochii orbiti de lumina puternica a salonului din spital.Camera era alba, goala, fara niciun obiect de mobilier.Privi speriata in jur, apoi scoase tipete puternice, smulgandu-si firele de par.Doi asistenti medicali au imobilizat-o in urmatoarele cateva minute.Mintea ei era complet lucida, numai trecerea brusca de la noua sa lume la cea reala a dezorientat-o, a speriat-o, conducand-o spre acea cadere nervoasa.
Profitand de starea de luciditate a pacientei sale , doctorul intră in camera descriindu-i locul in care se afla si simptomele bolii sale.Mabel deveni livida, iar mintea incepu sa proceseze in mare viteza, despicand fiecare informatie in mii de particularitati.Sentimentul de libertate pe care il regasea in delirarile sale era acum departe, iar ea simtea din nou greutatea enorma a complexitatii gandirii .Se privi in oglinda, iar imaginea ii repugna.Umerii ii atarnau grei pe langa corpul slabit, hranit artificial, ochii nu ii mai sclipeau ca ultima data cand se privise intr-una dintre vitrinele magazinelor imaginatiei sale, era impovarata, nelinistita.Vroia odihna in continuare, iar pentru ea, boala insemna o vindecare de mistuirile sufletesti, o limpezire a mintii surmenate.
In cele din urma, Sandrine aparu in cadrul usii inaintad spre fiica sa care inca isi privea trupul relativ acoperit.
-Ce faci acolo, draga mea?
-Nu mai sunt eu, mama, priveste-ma, nu mai sunt eu !
Sandrine isi stapani emotiile coplesitoare, acoperindu-si fiica printr-o imbratisare calduroasa menita sa-i transmita o mica masura de vitalitate, fara efect insa.Mabel arata la fel de nefericita, la fel de slabita.
-Mama, imi vei ierta vreodata egoismul de a te parasi in lumea aceasta?
-Mabel, ce vrei sa spui?
-Am descoperit un alt timp, o alta dimensiune, una in care nu sunt decat un suflet fericit si o minte limpede intr-un trup imposibil de observat de catre ceilalti.Acolo devin o persoana vivace, interesanta, minunat de libera, niciodata inclestata de greseli, critici, oameni nerozi sau ignoranti, cruzime si pot continua enumerarea la nesfarsit.
Sandrine isi pleca usor capul recunoscand in sinea ei ca nu avusese niciodata idee despre ceea ce se afla de fapt in interiorul celei careia i-a dat viata.I se parea o scena ditr-un film cu un scenariu prost: fiica cerandu-i mamei sa o lase in voia schizofreniei , sa o lase sa innebuneasca, sa-si piarda mintile ireversibil, iar mama presata de cele doua extreme - respecatrea dorintei fiicei ei si decizia fireasca de a o trata- se vede nevoita sa accepte in cele din urma decizia fetei. Desigur, era constienta si de faptul ca multe persoane cu schizofrenie nu cred ca au nevoie de ajutor deoarece, pentru ele, delirul si halucinatiile sunt reale. Mai stia si ca daca pacientul refuza tratamentul, atunci totul este in zadar.
-N-am crezut niciodata ca fiica mea este o lasa, care refuza sa lupte pentru propria viata.
-Dar asta nu este nici pe departe o dovada de lasitate, ci doar o intorsatura ciudata pe care a luat-o viata mea si pe care trebuie sa o continui pentru ca a fost trimisa cu un scop, nu crezi?Acela de a-mi oferi halucinatiile de care am atat de multa nevoie.Asa ca te rog, lasa-ma in delirul meu si acum, adu-mi niste fotografii ale unor locuri exotice, pline de prospetime si naturalete.
Cu ochii iesiti din orbite, Sandrine isi privea mainile care cautau disperate niste ziare, reviste sau orice altceva care i-ar putea servi fiicei sale drept portal spre lumea ei.Gasi in cele din urma sub patul de spital o singura fotografie care absolut intamplator reprezenta un loc asemanator descrierii lui Mabel. I-o intinse grijulie cu ambele maini, fata o privi insistent apoi, brusc privirea ii ramase atintita in peretele amorf parand ca admira neantul.Inchipuirile sale bolnave o scosesera din dimensiunea normala a realitatii si numai in momentele acelea, trasaturile fetei deveneau calde, suave, ochii scplipeau in nebunia lor, iar gura isi intorcea colturile intr-un zambet.
Pilmbandu-se neobosita pe strazile vechiului Paris, Mabel isi zambea fericita din fiecare oglinda sau vitrina a unui magazin. Se simtea eliberata de orice fel de povara, nu mai era nevoita sa-si munceasca mintea in zadar, trebuia sa se bucure si atat.Un afis al unui film vechi ii aparu in fata parca de nicaieri.Privindu-l insistent, in urmatoarele momente se trezi printre numerosi actori ce jucau o scena din filmul respectiv.De data aceasta, orice urma de nedumerire se evapora, stia ca trebuie sa caute o fotografie a unui loc pe care ar vrea sa-l viziteze si sa o priveasca staruitor
.Gasi in cele din urma, in portofelul ei , o fotografie a mamei.Numaidecat, imaginea o transpuse in lumea reala.Mabel deschise ochii orbiti de lumina puternica a salonului din spital.Camera era alba, goala, fara niciun obiect de mobilier.Privi speriata in jur, apoi scoase tipete puternice, smulgandu-si firele de par.Doi asistenti medicali au imobilizat-o in urmatoarele cateva minute.Mintea ei era complet lucida, numai trecerea brusca de la noua sa lume la cea reala a dezorientat-o, a speriat-o, conducand-o spre acea cadere nervoasa.
Profitand de starea de luciditate a pacientei sale , doctorul intră in camera descriindu-i locul in care se afla si simptomele bolii sale.Mabel deveni livida, iar mintea incepu sa proceseze in mare viteza, despicand fiecare informatie in mii de particularitati.Sentimentul de libertate pe care il regasea in delirarile sale era acum departe, iar ea simtea din nou greutatea enorma a complexitatii gandirii .Se privi in oglinda, iar imaginea ii repugna.Umerii ii atarnau grei pe langa corpul slabit, hranit artificial, ochii nu ii mai sclipeau ca ultima data cand se privise intr-una dintre vitrinele magazinelor imaginatiei sale, era impovarata, nelinistita.Vroia odihna in continuare, iar pentru ea, boala insemna o vindecare de mistuirile sufletesti, o limpezire a mintii surmenate.
In cele din urma, Sandrine aparu in cadrul usii inaintad spre fiica sa care inca isi privea trupul relativ acoperit.
-Ce faci acolo, draga mea?
-Nu mai sunt eu, mama, priveste-ma, nu mai sunt eu !
Sandrine isi stapani emotiile coplesitoare, acoperindu-si fiica printr-o imbratisare calduroasa menita sa-i transmita o mica masura de vitalitate, fara efect insa.Mabel arata la fel de nefericita, la fel de slabita.
-Mama, imi vei ierta vreodata egoismul de a te parasi in lumea aceasta?
-Mabel, ce vrei sa spui?
-Am descoperit un alt timp, o alta dimensiune, una in care nu sunt decat un suflet fericit si o minte limpede intr-un trup imposibil de observat de catre ceilalti.Acolo devin o persoana vivace, interesanta, minunat de libera, niciodata inclestata de greseli, critici, oameni nerozi sau ignoranti, cruzime si pot continua enumerarea la nesfarsit.
Sandrine isi pleca usor capul recunoscand in sinea ei ca nu avusese niciodata idee despre ceea ce se afla de fapt in interiorul celei careia i-a dat viata.I se parea o scena ditr-un film cu un scenariu prost: fiica cerandu-i mamei sa o lase in voia schizofreniei , sa o lase sa innebuneasca, sa-si piarda mintile ireversibil, iar mama presata de cele doua extreme - respecatrea dorintei fiicei ei si decizia fireasca de a o trata- se vede nevoita sa accepte in cele din urma decizia fetei. Desigur, era constienta si de faptul ca multe persoane cu schizofrenie nu cred ca au nevoie de ajutor deoarece, pentru ele, delirul si halucinatiile sunt reale. Mai stia si ca daca pacientul refuza tratamentul, atunci totul este in zadar.
-N-am crezut niciodata ca fiica mea este o lasa, care refuza sa lupte pentru propria viata.
-Dar asta nu este nici pe departe o dovada de lasitate, ci doar o intorsatura ciudata pe care a luat-o viata mea si pe care trebuie sa o continui pentru ca a fost trimisa cu un scop, nu crezi?Acela de a-mi oferi halucinatiile de care am atat de multa nevoie.Asa ca te rog, lasa-ma in delirul meu si acum, adu-mi niste fotografii ale unor locuri exotice, pline de prospetime si naturalete.
Cu ochii iesiti din orbite, Sandrine isi privea mainile care cautau disperate niste ziare, reviste sau orice altceva care i-ar putea servi fiicei sale drept portal spre lumea ei.Gasi in cele din urma sub patul de spital o singura fotografie care absolut intamplator reprezenta un loc asemanator descrierii lui Mabel. I-o intinse grijulie cu ambele maini, fata o privi insistent apoi, brusc privirea ii ramase atintita in peretele amorf parand ca admira neantul.Inchipuirile sale bolnave o scosesera din dimensiunea normala a realitatii si numai in momentele acelea, trasaturile fetei deveneau calde, suave, ochii scplipeau in nebunia lor, iar gura isi intorcea colturile intr-un zambet.
Mabel nu mai vedea realitatea celor din jur care o deranja atat de tare, ci traia in rodul imaginatiei sale, in universul creat pentru a doua oara de ea insasi.Isi agita bratele inotand spre libertate in marea de topaz exact ca aceea din fotografia pe care mama ei inca o tinea intre degete privindu-si indurereata fiica.
In urmatoarele luni, vazand ca niciun medicament nu isi face efectul, actiona in cele din urma in favoarea dorintei fiicei ei.Mabel se trezea din ce in ce mai rar si pentru putin timp din halucinatiile sale.Uimitor era ca boala nu avansa foarte mult, dar nici de vindecare nu putea fi vorba, totusi, Sandrine era acum fericita pentru fiica sa care in delirul sau isi doreste sa traiasca asa ca opri tratamentul, iar boala stagnă.
Intre timp, intr-un colt de lume, ca un graunte de frumusete, Mabel traia la fel ca noi toti prin puterea psihicului, avand alte simturi, alte reprezentari, vazand totul intr-un mod diferit.Lumea avea aceeasi culoare, insa capatase alt fel de contururi, unele pline de farmec, iar acest farmec se afla interiorul oamenilor nou creati.
In neintrerupta stare de plenitudine, intre firicele de iarba care-i gadilau fata sub o raza, Mabel privea ca insusi Creatorul, tot ceea ce construise aproband impacata.Odihna indelung cersita isi intra in drepturi lasand creierul sa respire aerul proaspat al lipsei de ratiune.Isi cufunda picioarele in apa chiar daca stia ca nu simte nimic; se inselase insa...simtea.
