De azi iti spun adio. Si nu din orgoliu , mandrie, sau resentimente , ci doar pentru ca, in sfarsit, sufletul  mi-e ostenit .Speranta, ce odata m-a salvat chiar de mine insami si-a ferecat de-acum portile  ce le credeam uneori..nemarginite.Iar in mine, ei bine, s- a produs, fara urma de avertizare,  schimbarea vindecatoare ce ma face sa nu-mi fi indispensabil, ce te face doar o persoana ce a trecut  prin viata mea, dar care a decis sa nu ramana.
     Totul a venit asa, ca o adiere in pustietatea  ce luase drept sluga sufletul meu.Iar eu am primit-o bucuroasa, caci de acum, ma pot bucura de mine, de ceea ce-mi ofer prin propriile forte, fara ca tu sa mai aduci vreun nor in ziua mea cu soare.Nu stiu  cand mi-ai plecat asa din suflet, stiu doar ca acum e mai usor, mai liber.
   Iubirea ce obisnuia sa ne implineasca fiinta este inca acolo, in cufarul meu cu amintiri. Poate sub forma unei fotografii sau al unui obiect frumos ce ne-a unit candva, sau pur si simplu sub forma unui gand drag.Si cand imi va fi dor, il voi deschide, fara sa vars o lacrima de regret sau suferinta, caci ele doua nu isi mai au locul in mine..Doar voi zambi, multumita ca viata mea a fosta candva presarata cu momentele acelea care nu de mult imi ofereau implinire, mangaiere, dar care acum..nu se mai potrivesc cu ceea ce sunt, cu ceea ce am devenit.
Ciudat cum, copii fiind, vedeam asa de multe lucruri ce credeam ca ne unesc si cum, maturizandu-ne, s-au spulberat  lasand in urma doi oameni ce nu se mai cunosc, ce nu-si mai au locul unul langa altul.
     Asa ca-ti spun adio, curat si simplu , fara sa sper ca ma vei regasi, fara sa-mi doresc  sa-ti fiu mai mult decat o amintire.

Dor...

   Si iat-o din nou incolacita in propria-i durere, imaginea razvratita a ei, cea vie, de odinioara.Isi invata lectia, isi platea constiincioasa anii ce au sunat a poezie, iubirea ce credea ca i se cuvine, momentele sale de egoism, vorbele ca niste sageti atintite catre omul sufletului ei.Platea acum printr-o durere cruda, ce sfasie si nu se opreste pentru o gura de aer, complet nemeritata, de altfel.Ce nu te intreaba daca mai poti sau daca vrei ca pasii tai sa poposeasca in continuare in lume.Nu, durerea crestea hotarata ca lectia ei sa fie bine invatata, iar greselile irepetabile.Micile picaturi amare nu conteneau sa ii impovareze privirea mereu goala, mereu pierduta, furandu-i frumusetea, transfigurand-o.Varsa regret, dor, amintire, tesea in continuare firul unei iubiri apuse.

In puterea noptii, ochii aceia din nou nu ii dadeau pace, iar ea ii privea ca pe o naluca, incercand zadarnic sa treaca granitele verzui.Intamplarea o smulse din nou din vis cand ea dorea nimic; numai un somn adanc pentru vecie de era cu putinta.Acolo, ochii lui, acei ochi de un verde praz perfect amestecat cu galbenul, asemeni frunzelor inverzite printre care se strecoara auriul cald al razelor de soare, o priveau indragostiti, doar acolo ochii lui ii iubeau din nou pe ai ei.

Trezindu-se, adevarul o intampina la fel de impasibil la suferinta ei.Si ce daca in fiinta sa era intuneric?soarele stralucea in continuare, ba chiar mai puternic, bucurandu-se parca de povara ei.Si ce daca durerea nu plecase nici in ziua aceea?Cerul era senin, oamenii zambeau plini de verva , bucurandu-se in naivitatea lor de viata, luand aceasta obligatie sordida ca pe-un dar nemaiintalnit.

Fiecare secunda adauga un strop de dor, luand in schimb o farama de viata, lasand-o aproape inerta, fara vlaga.Ingerul ei pazitor o parasise , alungat fiind chiar de nesabuinta ei, neavand acum pe nimeni care sa o ridice, sa o protejeze, sa o iubeasca. ”Adu-mi iubitul inapoi !” striga in neant fara sa stie cui se adreseaza, fara ca macar un suflet sa o auda.Totusi, ea nu-si dorea sa-l uite, vroia sa il iubeasca desi durea asa de tare, iubirea ei fiind ca un scut puternic, ocrotindu-l.Invata sa iubeasca pur, fara urma de egoism, ura sau frustrare, iar acesta era un lucru pretios , creat de insasi nefericirea.Desi zdrobita, era recunoscatoare stiindu-l fericit,in siguranta.Undeva, intr-un colt de lume, el respira inca, iar ea multumea cerului pentru asta.

*

Si iata, mi-e de-ajuns sa te iubesc,
O zi, un anotimp, o viata.
Fara ca tu macar sa stii,
Fara ca eu macar sa-ti povestesc.
Nu cer nici zambet,
nici iubire,
nici cuvinte.
Si totusi mi-e de-ajuns,
Iubirea ta ce nu mi-e data mie,
Si inima-ti s-o stiu in plina vara,
Si chipul ca o mie de mistere,
atat de adorat odinioara…

Fara regret,manie sau durere,
Iubesc….
Si totusi mi-e de-ajuns !