Si iat-o din nou incolacita in propria-i durere, imaginea razvratita a ei, cea vie, de odinioara.Isi invata lectia, isi platea constiincioasa anii ce au sunat a poezie, iubirea ce credea ca i se cuvine, momentele sale de egoism, vorbele ca niste sageti atintite catre omul sufletului ei.Platea acum printr-o durere cruda, ce sfasie si nu se opreste pentru o gura de aer, complet nemeritata, de altfel.Ce nu te intreaba daca mai poti sau daca vrei ca pasii tai sa poposeasca in continuare in lume.Nu, durerea crestea hotarata ca lectia ei sa fie bine invatata, iar greselile irepetabile.Micile picaturi amare nu conteneau sa ii impovareze privirea mereu goala, mereu pierduta, furandu-i frumusetea, transfigurand-o.Varsa regret, dor, amintire, tesea in continuare firul unei iubiri apuse.
In puterea noptii, ochii aceia din nou nu ii dadeau pace, iar ea ii privea ca pe o naluca, incercand zadarnic sa treaca granitele verzui.Intamplarea o smulse din nou din vis cand ea dorea nimic; numai un somn adanc pentru vecie de era cu putinta.Acolo, ochii lui, acei ochi de un verde praz perfect amestecat cu galbenul, asemeni frunzelor inverzite printre care se strecoara auriul cald al razelor de soare, o priveau indragostiti, doar acolo ochii lui ii iubeau din nou pe ai ei.
Trezindu-se, adevarul o intampina la fel de impasibil la suferinta ei.Si ce daca in fiinta sa era intuneric?soarele stralucea in continuare, ba chiar mai puternic, bucurandu-se parca de povara ei.Si ce daca durerea nu plecase nici in ziua aceea?Cerul era senin, oamenii zambeau plini de verva , bucurandu-se in naivitatea lor de viata, luand aceasta obligatie sordida ca pe-un dar nemaiintalnit.
Fiecare secunda adauga un strop de dor, luand in schimb o farama de viata, lasand-o aproape inerta, fara vlaga.Ingerul ei pazitor o parasise , alungat fiind chiar de nesabuinta ei, neavand acum pe nimeni care sa o ridice, sa o protejeze, sa o iubeasca. ”Adu-mi iubitul inapoi !” striga in neant fara sa stie cui se adreseaza, fara ca macar un suflet sa o auda.Totusi, ea nu-si dorea sa-l uite, vroia sa il iubeasca desi durea asa de tare, iubirea ei fiind ca un scut puternic, ocrotindu-l.Invata sa iubeasca pur, fara urma de egoism, ura sau frustrare, iar acesta era un lucru pretios , creat de insasi nefericirea.Desi zdrobita, era recunoscatoare stiindu-l fericit,in siguranta.Undeva, intr-un colt de lume, el respira inca, iar ea multumea cerului pentru asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu