De azi iti spun adio. Si nu din orgoliu , mandrie, sau resentimente , ci doar pentru ca, in sfarsit, sufletul  mi-e ostenit .Speranta, ce odata m-a salvat chiar de mine insami si-a ferecat de-acum portile  ce le credeam uneori..nemarginite.Iar in mine, ei bine, s- a produs, fara urma de avertizare,  schimbarea vindecatoare ce ma face sa nu-mi fi indispensabil, ce te face doar o persoana ce a trecut  prin viata mea, dar care a decis sa nu ramana.
     Totul a venit asa, ca o adiere in pustietatea  ce luase drept sluga sufletul meu.Iar eu am primit-o bucuroasa, caci de acum, ma pot bucura de mine, de ceea ce-mi ofer prin propriile forte, fara ca tu sa mai aduci vreun nor in ziua mea cu soare.Nu stiu  cand mi-ai plecat asa din suflet, stiu doar ca acum e mai usor, mai liber.
   Iubirea ce obisnuia sa ne implineasca fiinta este inca acolo, in cufarul meu cu amintiri. Poate sub forma unei fotografii sau al unui obiect frumos ce ne-a unit candva, sau pur si simplu sub forma unui gand drag.Si cand imi va fi dor, il voi deschide, fara sa vars o lacrima de regret sau suferinta, caci ele doua nu isi mai au locul in mine..Doar voi zambi, multumita ca viata mea a fosta candva presarata cu momentele acelea care nu de mult imi ofereau implinire, mangaiere, dar care acum..nu se mai potrivesc cu ceea ce sunt, cu ceea ce am devenit.
Ciudat cum, copii fiind, vedeam asa de multe lucruri ce credeam ca ne unesc si cum, maturizandu-ne, s-au spulberat  lasand in urma doi oameni ce nu se mai cunosc, ce nu-si mai au locul unul langa altul.
     Asa ca-ti spun adio, curat si simplu , fara sa sper ca ma vei regasi, fara sa-mi doresc  sa-ti fiu mai mult decat o amintire.